Apariţia celor două volume ale enciclopediei Argeşului şi Muşcelului reprezintă un moment de referinţă în cultura argeşeană, dar şi o premieră editorială, cu un astfel de conţinut, la nivel naţional. Realizare de excepţie, lucrarea este dedicată, cum scrie în prefaţă Acad.Răzvan Theodorescu, „unui spaţiu de geneză şi unui spaţiu de sinteză în devenirea multiseculară a civilizaţiei româneşti”. Volumele înseşi au presupus un considerabil efort de geneză şi un altul de sinteză, care explică valoarea şi consistenţa întregului demers. Meritul iniţiativei aparţine preşedintelui Consiliului Judeţean Argeş, Constantin Nicolescu. Iar cel al realizării efective a volumelor aparţine unui larg colectiv de 42 de autori, intelectuali argeşeni, sub coordonarea unui colegiu redacţional condus de eruditul profesor Teodor Mavrodin şi format din dr.Spiridon Cristocea, dr.Sorin Mazilescu, dr.Filofteia Pally, acad.Gheorghe Păun, dr.Octavian Sachelarie şi dr.Sevastian Tudor. Asamblarea cărţii într-un tot unitar şi omogen sub aspect stilistic n-a fost deloc o îndeletnicire uşoară, întrucât temele distincte ale celor 8 capitole se cereau integrate în perspectiva comună, asumată de titlul enciclopediei, la sugestia acad.Theodorescu: „Argeşul şi Muşcelul, spaţii istorice ale românismului”. Atenţia autorilor a fost, prin urmare, cum mărturisea prof.Mavrodin în ”Argument”-ul la carte, orientată în dublu sens: „să scoată în evidenţă aspectele care individualizează cele două spaţii istorice ale românismului, dar şi pe cele care le apropie”. Fiecare dintre cele două volume este însoţit de sumar, ilustraţii, trimiteri bibliografice detaliate şi indice acoperitoare de nume şi de localităţi. Este evident că, pentru a realiza cele peste 1.000 de pagini ale acestei lucrări cu adevărat monumentale, a fost pusă în mişcare o veritabilă „uzină” de creaţie – de la conceperea sumarului şi scrierea efectivă a fiecărui capitol, până la operaţiunile de asamblare şi articulare ale subcapitolelor şi, desigur, culegerea, corectura, tehnoredactarea şi tipărirea întregului material.
Din acest punct de vedere, enciclopedia Argeşului şi Muşcelului reprezintă proba de maturitate civică şi intelectuală a unei generaţii de oameni care au cultură, care preţuiesc cultura şi care, iată, generează cultură. Proiectul respectiv este proiectul unei generaţii şcolite la timp, care ştie să facă distincţia dintre peren şi efemer, dintre esenţial şi derizoriu, dintre fundamental şi spectacular.Mai este şi proiectul unei intelectualităţi argeşene care se resolidarizează cu ea însăşi între coperţile şi prin semnificaţiile acestor volume de referinţă.
Totodată, cartea este, înainte de toate, rezultatul unei viziuni şi al unei limpezimi proprii unui mecenat superior şi sensibil, prin care o importantă autoritate publică locală, reprezentată de preşedintele Constantin Nicolescu, a avut forţa de a găsi, printre agitaţiile permanente şi regenerabile ale cotidianului, o fereastră de reflecţie asupra trecutului şi o pauză de respiraţie culturală despre sensul devenirii istorice a unor spaţii binecuvântate.
Realizarea acestui proiect a fost posibilă, până la urmă, datorită sincretismului acestor moduri de a gândi, spiritului comun unei generaţii, indiferent de profesiile celor care o compun, care a îngăduit atâtor personalităţi individuale să se contopească într-o operă ce nu aparţine niciuneia, ci deopotrivă tuturor.
Dintr-o altă perspectivă, enciclopedia lansată joia trecută, la Muzeul Goleşti, într-o ambianţă de elevată ambianţă intelectuală, reprezintă o operă deschisă. Fiecare cititor îi va putea percepe conţinutul dintr-o perspectivă proprie, a sensibilităţilor, informaţiilor şi experienţelor personale. Dar este şi o operă deschisă spre viitor, când va putea fi completată atât cu noi informaţii sau abordări ale trecutului, cât şi, mai ales, cu fapte ale prezentului de acum şi de aici, care să fie demne de a fi trecute, ulterior, peste ani, în ediţiile revizuite şi adăugite ale lucrării.
Obligaţia faţă de prezent este una fundamentală, întrucât aceste spaţii istorice ale românismului reprezintă, parafrazând spusele regelui Mihai, nu o moştenire de la părinţii noştri, ci doar un împrumut de la copiii noştri.
În vremurile de-acum, a vorbi despre muzică şi, mai ales, despre un cor, pare cu totul anacronic. Aniversarea corului „Preludiu“ mă obligă, totuşi, să înving astfel de prejudecăţi, întrucât evenimentul respectiv are unele semnificaţii în afara scenei şi a partiturilor muzicale. Faptul că un cor a rezistat 40 de ani este, în sine, o performanţă. Iar performanţa este cu atât mai mare cu cât această formaţie artistică a traversat fără prea multe „pagube colaterale“ ruptura revoluţionară din 1989 şi perioada tranziţiei care a urmat. Continuitatea se datorează, fără îndoială, profesionalismului, dar acesta n-ar fi fost suficient să-i asigure corului şi stabilitate. În vremuri în care se contesta orice, corul „Preludiu“ putea deveni uşor o ţintă a demolării... Întrebarea „ce-ai făcut în ultimii cinci ani?“ a reprezentat multă vreme principiul unei justiţii de bulevard, de tip neobolşevic, dar cu semn schimbat, care a făcut ravagii şi în domeniul cultural. Au fost puse la zid instituţii, cărţi, publicaţii, creaţii de tot felul, repertorii, scriitori, jurnalişti, personalităţi ale vieţii culturale şi artistice. „Preludiu“ nu numai că a rezistat, dar a continuat să se dezvolte şi să se înnoiască, mereu şi mereu, în jurul axului său, care îi este fondator şi dirijor, maestrul Voicu Enăchescu. Patru decenii din viaţa acestui om sunt depozitate în corul căruia i-a dat nume, glas şi istorie, cum spunea cineva, la concertul aniversar de sâmbătă seara. Voicu Enăchescu se confundă cu istoria acestui cor, dar mai presus de toate se confundă cu o anume atitutine faţă de artă, de oameni, de lume, de prieteni. El reprezintă un criteriu şi un reper, nu numai pe pupitrul dirijoral, ci şi dincolo de el. Dirijorul fondator a devenit o siglă, transformându-şi numele în renume. Când, în lumea culturii, în general, spui Voicu, se ştie despre cine e vorba. Acum, „Preludiu“ este bijuteria Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română“, instituţie complexă, redefinită managerial de Voicu Enăchescu. Acesta a refondat, practic, tradiţia interbelică a asociaţiei cu acelaşi nume, apărută în peisajul spiritual al ţării încă din anul 1888. Prin felul său de a fi şi datorită prestigiului personalităţii sale artistice, Voicu a reuşit să realizeze reabilitarea clădirii actuale, veche de peste nouă decenii şi care era cunoscută sub denumirea de „Palatul Societăţii Tinerimea Română“. Voicu Enăchescu aparţine demult categoriei aerate şi sensibile a maeştrilor, cei care dau sensurile de evoluţie ale oricărui domeniu artistic. Specialiştii în muzică ştiu mai bine care sunt explicaţiile de natură profesională pentru acest înalt prestigiu. Dar perfecţionismul de filigran al interpretării şi completitudinea repertorială n-ar fi putut asigura de la sine supravieţuirea la vârf, într-o profesie măciantă de atâtea orgolii. Viaţa unui cor de elită presupune mult mai multe. Ea este imposibilă fără acea „chimie“ între oameni, care le poate naşte disponibilitatea rară de a-şi dizolva propriul ego într-o identitate colectivă, singulară şi singularizatoare totodată. Este vorba despre un proces necuantificabil, pentru care nu există reţete, ca peste tot acolo unde se întâlnesc oameni, temperamente, carcatere şi niveluri de educaţie şi cultură atât de diferite. Arta armonizării atâtor individualităţi este mai importantă, poate, decât arta propriu-zisă a dirijatului. Iar măestria lui Voicu Enăchescu, timp de patru decenii, rezidă şi în maniera în care a „dirijat“ această complicată şi imprevizibilă construcţie colectivă – întâi de toate umană şi abia apoi artistică.
Peisajul este dezolant. România este îngenuncheată, iar de pe grumazul ei se înalţă ecourile unui hăhăit sinistru. Totul este întors pe dos, logica a fost pulverizată, minciunile au căpătat proporţii cosmice, manipulările fac aerul irespirabil. O „juntă“ de şase halate din molton roşu se substituie suveranităţii poporului şi nimănui nu-i pasă. Speranţele atâtor generaţii în protecţia occidentală se transformă, miraculos, în acte sinucigaşe. Din locurile de unde românii aşteptau protecţie se aud, dimpotrivă, ameninţări şi ultimatumuri. Cei care trebuia să ne reprezinte ne trădează. Cei care trebuia să ne apere ne somează. Preşedintele CE, fără să aibă vreo atribuţie, îşi permite să dicteze unui guvern suveran ce să facă, fără să-i pese cuiva că respectivul încalcă Tratatul de la Lisabona şi toate regulile comportamentului intracomunitar. În textul asumat de un oficial american se regăsesc, în mod straniu, expresiile „aşa cum se ştie“ şi „se pare“, adică exact „probele“ acuzării din procesele staliniste ale secolului trecut. Acelaşi oficial vorbeşte despre „vot ilegal masiv“ la referendum, dând din umeri a nepăsare că minte în faţă un întreg popor. Fostul preşedinte anunţă lovitură de stat într-un stat din centrul Europei şi nimeni nu reacţionează la această diversiune de proporţii! Ambasadorii de prin România îşi pun perna pe cap, iar serviciile secrete străine care mişună pe-aici iau pauză de masă. În schimb, Berlinul cauţionează înfiinţarea sub Băsescu a unui fel de Republică de la Salo. Un piţifelnic de la biroul de presă al guvernului german anunţă că premierul Românei „va fi judecat conform faptelor sale“ şi nimeni nu-l trage de mânecă pentru un asemenea afront inadmisibil. La adăpostul unei susţineri stranii şi ruşinoase din exterior, clica lui Băsescu jubilează, afişând un tupeu inimaginabil. După ce au produs o dezbinare adâncă în societatea românească, tot ei îi acuză pe ceilalţi de dezbinare. După ce au făcut praf statul de drept, tot ei se vaită că au fost supuşi unei lovituri de stat. După ce şi-au subordonat politic instituţiile de represiune ale statului, tot ei se vaită că alţii au încălcat democraţia. După ce au primit peste şapte milioane de voturi împotrivă, cântă pe la ferestre că au învins şi şi-au luat ţara înapoi. Aceste uimitoare răstălmăciri ale adevărurilor, realităţii şi voinţei oamenilor din toată această perioadă poartă un nume, un singur nume, în faţa căruia nu-ţi rămâne decât să-ţi scoţi pălăria şi să spui „Ave, Caesar!“. Poporul îşi merită soarta... Spre uluirea naivilor care mai credeau în democraţia occidentală, un preşedinte demis de popor se întoarce pe funcţie printr-o politică de dictat. Cel care a ruinat în numai câţiva ani sistemul politic democratic ce abia se înfiripase în ultimele decenii se reîntoarce la putere în numele „apărării democraţiei“! Halucinant! Ce va urma este deja anunţat. Băsescu nu va avea altă agendă publică decât plata datoriilor. Adică, pe plan intern, prigoană şi răzbunare împotriva politicenilor şi jurnaliştilor care i-au fost potrivnici, iar pe plan extern, achitarea obligaţiilor faţă de cei care l-au repus în funcţie. În economie – n-are ce să facă, ne conduce FMI. Politică externă – zero barat, ca şi până acum. Îi rămâne să facă tot ceea ce a făcut până acum: activarea sistemului infernal de represiune pe care l-a construit în subteran şi care va lucra la turaţie maximă. Cuvintele-cheie ale viitoarelor anchete deja au apărut în declaraţii ale procurorului general şi ale altor magistraţi băsişti din CSM: instigare, defăimare, lovitură de stat în formă continuată, împotrivire la decizii ale autorităţilor statului etc. Băsescu a şi prevenit, la un moment dat, că, mai mult decât să revină la Cotroceni, prioritatea sa este ca toţi cei vinovaţi de „prejudicii economice, financiare şi de imagine aduse României“ – provocate prin suspendarea sa, desigur! – să fie anchetaţi şi să răspundă în faţa legii. Om diabolic care tot timpul a transmis serviciilor secrete şi procuraturii ordine în mod public, prin televiziuni, lui Băsescu nu-i va rămâne de făcut decât să savureze cum i se îndeplinesc deciziile prestabilite, încă dinainte de referendum, la chefurile din fundul curţii. Băsescu a intrat în faza ultimă a puterii sale devastatoare. Cea mai urâtă, mai dramatică şi mai sângeroasă din ultimele două decenii. Este grăbit, că n-are decât doi ani pentru a lichida tot – adversari politici, presă opozantă, reguli democratice, libertăţi cetăţeneşti. Plângerile penale vor fi mai dese ca biletele de tramvai. Industria ascultării telefoanelor şi anchetele în masă, prin casele şi curţile oamenilor, vor reprezenta principalul instrument de diseminare a fricii într-un popor dezorientat, resemnat şi abandonat de puterile europene. Reinstalat fără restricţii la comanda unui stat securist, Băsescu este acompaniat de o clică de fanatici, de tot felul de canachei şi macovei, de papahagi şi sicofanţi mistuiţi de pofta puterii şi a răzbunării. Băsescu şi modelul pe care-l întruchipează nu pot reprezenta un viitor pentru România. Revenind pe funcţie, el doar şi-a amânat sfârşitul politic. Dar, faptul că a revenit prin diktat extern va face şi mai dureroasă despărţirea de regimul său. Până atunci, ţara va fi înecată de mâlul acestor rinoceri ai politicii, care inundă străzile, potecile, televiziunile, curţile, casele – urlând ameninţări la adresa „strigoilor din USL“ şi cerând anchete, sub pretextul eşuării loviturii de stat. La acest capitol, o comparaţie cu starea de lucruri din vremea lui Ceauşescu este descurajantă. Nu mai contează că securitatea de atunci era un fel de tabără de pionieri faţă de sistemul securist pus la punct de Băsescu. Securitatea şi procurorii de atunci măcar ascultau de partidul comunist, exista cineva la care năpăstuiţii puteau face, chiar de formă, memorii. În plus, disidenţii acelor vremuri aveau speranţa unei susţineri, poate chiar evadări, în Occident. Exista acel halou de protecţie, mai mult sau mai puţin iluzorie, din partea lumii democratice, exista „ceva“ de la care, la o adică, putea să ne vină o mână de ajutor. Acum, aşa ceva nu mai există. Ceea ce este cu adevărat dramatic. Băsescu, mai abitir decât Ceauşescu, a căpătat patalama de la licuricii cei mari să facă orice în ţară cu adversarii săi politici. Culmea, în numele democraţiei! Drept pentru care, şi din această perspectivă, românilor nu le mai rămâne decât să îngâne, pe drumul puşcăriilor, precum gladiatorii înainte de a-şi începe spectacolul morţii: „Ave, Caesar, morituri te salutant!“. Publicat în ziarul AZI de luni, 27 august 2012
Demisia ar fi fost cea mai favorabilă variantă pentru Traian Băsescu. Câteva argumente sunt la nivelul simţului comun. Dacă nu va fi demis, Băsescu va purta povara unui imens vot de respingere. Oricât ar face pe viteazul, el mai are luciditatea să ştie ce-nseamnă cocoaşa a peste 7 milioane de voturi pentru demitere. Desigur, nu-i pasă ce vor gândi aceşti oameni când îl vor revedea la Cotroceni, dar defilarea lui pe la UE, cu această povară în spate, nu este prea confortabilă. Până la sfârşitul mandatului, ar fi privit ca un fel de Lukaşenko şi nimic mai mult. Va rămâne în istorie ca un preşedinte ilegitim, instalat cu forţa de o „juntă constituţională“, un fel de „Preşedinte Masă verde“, cum îl numea cineva – mult prea umilitor pentru orgoliul său bolnăvicios. Aberaţia despre lovitura de stat s-a fumat şi n-o va mai putea invoca să facă pe victima. Absurditatea argumentului pe care l-a folosit în această campanie l-a acoperit de ridicol. Nimeni din Uniunea Europeană n-a crezut şi nu crede în halucinaţiile lui Băsescu despre lovitura de stat. Această diversiune, susţinută inconştient de nişte mutanţi politici, ce se pretind şi intelectuali, va rămâne una dintre cele mai ruşinoase tinichele atârnate în veci de coada acestui personaj malefic şi a clicii sale. Va fi mai mult decât penibil să iasă în lumea civilizată, după ce, la aşa-zisa „lovitură de stat“, plăsmuită de imaginaţia lui bolnavă, au participat peste 8 milioane de români! Minciuna, ridicată la rang de politică de stat, pe plan intern şi internaţional, a expirat. Dacă va demisiona, Băsescu va scăpa de o izolare vecină cu disperarea. Revenirea la Cotroceni ar fi, pentru marele jucător, un chin. Guvernul nu l-ar băga în seamă, Parlamentul, nici atât. Drama lui este că alegerile sunt prea aproape pentru a mai fi depusă vreo moţiune de cenzură, iar revenirea „trădătorilor“ lui Oprea în tabăra PDL pare imposibilă. Singura lui jucărie va fi aceea care-i place cel mai mult: ticluirea de dosare penale împotriva adversarilor politici. Va trece la represalii împotriva celor din Guvern, Parlament şi presă care „l-au umilit“. Nu poate demite guvernul, dar îl poate decima. Nu poate dizolva Parlamentul, dar îl poate destructura cu ajutorul ANI şi a dosarelor penale. E greu de crezut, însă, că asemenea acte iresponsabile de stat poliţienesc vor mai avea vreun ecou favorabil pe la Bruxelles, oricât de mulţi ar fi banii puşi în joc pentru vreo nouă campanie de susţinere. PPE şi-a văzut deja sacii în căruţă şi nu pare dispus să pluseze. Pe plan intern, politica de cătuşe ordonată de Băsescu va spori şi mai mult ostilitatea poporului, iar prezenţa lui la Cotroceni va fi un bolovan electoral de gâtul PDL şi al fripturiştilor care se lipesc de acest partid în anunţata Mişcare Populară. Campania electorală a acestora, cu Băsescu în faţă, în spate sau în frunte, ar fi mană cerească pentru USL. Pentru a se salva electoral, PDL ar trebui, dimpotrivă, să-l extirpeze pe Băsescu din câmpul electoral, să-l ascundă şi să stea cât mai departe de el. Altfel, revolta oamenilor care au votat pentru demiterea lui şi s-ar trezi iarăşi cu el pe cap ar atinge paroxismul. Mesajele despre demisul, trişorul, şmenarul, laşul, mincinosul ar reduce la tăcere orice încercare a partidului lui Blagovei de a mai scoate capul în faţa electoratului. În sfârşit, dar nu în ultimul rînd, dacă va demisiona, Băsescu îşi va păstra toate privilegiile conferite de lege foştilor preşedinţi – indemnizaţie şi locuinţă de protocol pe viaţă, cabinet, pază SPP, maşină de serviciu etc. Acestea nu i s-ar mai acorda, însă, în cazul în care ar fi demis. Legea face distincţie între demisia din proprie iniţiativă şi demiterea ca urmare a unui referendum. Iar Băsescu nu este dintre cei care să nu se gândească la propriile privilegii. Ba, dimpotrivă. Publicat în ziarul AZI de marţi, 21 august 2012
Referendumul a adus în prim plan problema de fond a modului în care este tratată România pe plan internaţional. Interviul televizat de vineri seara cu preşedintele interimar Crin Antonescu pune reflectorul pe destule colţuri de umbră ale acestui aspect. Viziunea lui Antonescu despre statutul României în lume confirmă, încă o dată, că a fi occidental nu presupune deloc să fii epatat de occident. Occidentalismul include verticalitatea unui anumit spirit critic şi nicidecum supuşenia pupării papucului, în speranţa primirii ori păstrării firmanului. Modul în care preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, şi, respectiv, ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, s-au poziţionat faţă de situaţia politică din România are două caracteristici comune: ignoră parametrul esenţial în orice democraţie, şi anume voinţa populară. Şi, în al doilea rând, nu aduce niciun fel de motivaţie pentru a mări simpatia românilor faţă de UE şi, respectiv, SUA. Ba, dimpotrivă. Impunând anumite condiţii Guvernului de la Bucureşti, preşedintele Comisiei Europene a comis un abuz inadmisibil faţă de un stat suveran. Domnia sa nu are conferite, prin Tratatul de la Lisabona şi nici prin vreun alt act constitutiv european, atribuţii de amestec, direct şi personal, în agenda politică internă a unui stat membru. Ce are de spus – să spună instituţional: fie comisarului din partea României (care e cetăţean francez, pus de Băsescu), fie grupurilor politice ale europarlamentarilor români, fie la şedinţele viitorului Consiliu European. Dl.Barroso nu ne poate pretinde să ne purtăm european şi instituţional, din moment ce domnia sa nu procedează în acest fel. Obligaţiile României sunt consfinţite în tratate, acorduri sau convenţii internaţionale, nu prin acte notariale între vii, cu vreo persoană fizică, fie ea numită Barroso sau Gordon. Criteriile de aderare la UE şi condiţionările subsidiare sunt asumate reciproc şi bilateral. Dl. Barroso nu are mandatul şi nici legitimitatea instituţională „să adauge la lege“, să inventeze cerinţe ad-hoc, pe care să le impună unuia sau altuia dintre statele membre. Cum a fost aceea despre cvorumul la referendum, la care ne-a obligat dl.Barroso, deşi este contrară chiar recomandărilor unei instituţii europene – recte, Comisia de la Veneţia. Nu pentru a face liste imperative în 11 sau 7 puncte a fost ales dl.Barroso în fruntea unui organism executiv al UE. Şi nici ca să prescrie interziceri ale unor drepturi pe care instituţiile naţionale suverane le au potrivit legislaţiilor proprii. O asemenea atitudine este fără precedent în relaţiile comunităţii europene cu o ţară membră. Putea fi întâlnită doar dincoace de cortină, în lagărul socialist din vremea primilor ani ai războiului rece. Specularea spaimelor româneşti manipulate – că, dacă nu-l ascultă, ne decupează din Europa ori „ne taie banii“ – este o atitudine cel puţin ignobilă din partea dlui Barroso. Lumea pretinde de la un personaj politic de o asemenea anvergură să aibă distincţie, demnitate şi, mai ales, să nu intre în combinaţii ce pot lăsa mari semne de întrebare despre resorturile care l-au determinat să facă diverse jocuri. Aceeaşi jignire adusă unei voinţe populare covârşitoare a venit şi din partea ambasadorului SUA. Susţinerea făţişă pe care i-o acordă lui Traian Băsescu s-a confirmat inclusiv prin maniera vădit părtinitoare în care a organizat vizita lui Philip Gordon. Faptul că dl. Ambasador a respins solicitarea fostului preşedinte Emil Constantinescu, de a participa la întâlnirea cu oficialul american, întrece orice închipuire. Pentru dl.Ambasador, anti-băsismul dlui Constantinescu s-a dovedit mai puternic decât pro-americanismul acestuia, ceea ce este de-a dreptul hilar! Poate că dl.Gitenstein o fi, din nou, foarte precipitat să susţină campania electorală americană, dar nu ştim în ce fel absenţa din joc a lui Băsescu ar tulbura efortul domniei sale de a mai obţine un mandat?! Publicat în ziarul AZI de luni, 20 august 2012
Viteza de reacţie a Procuraturii la indicaţiile lui Băsescu, în cazul chestorului Manoloiu, confirmă starea de agitaţie existentă în Parchete. Preşedintele suspendat a târât inadmisibil o instituţie a statului în jocul politic al referendumului. Declicul s-a produs joia trecută, când Curtea Constituţională a decis amânarea cu trei săptămâni a verdictului. Imediat după anunţul CCR, Codruţa Kovesi a dat alarma în sistem. În aceeaşi zi, i-a prelungit mandatul lui Daniel Morar, iar seara, i-a dat dispoziţie adjunctului său, Marius Iacob, să confişte listele de votanţi, aflate la Autoritatea Electorală Permanentă. Parchetul s-a imixtionat într-un proces electoral care nu este nici acum încheiat, comiţând un act politic, considerat abuziv şi ilegal. Acum, procurorii deţin baza de date a celor 7,2 milioane de votanţi împotriva lui Băsescu, având la dispoziţie domiciliul şi CNP-ul fiecăruia. De aici încolo, totul este posibil. Nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror! A doua zi, vineri, Băsescu a indicat primii doi vinovaţi – ministrul Rus şi chestorul Manoloiu, prescriind procurorilor să nu se obosească prea mult şi să le aplice direct reţeta dosarului Adrian Năstase. „Ioan Rus şi chestorul trebuia să ştie un lucru. Au văzut cazul Adrian Năstase, când cel care a dat dispoziţia şi a fost beneficiar, omul politic, a primit doar doi ani de închisoare, pe când funcţionarii care au executat fapta ilegală au primit 5, 6, 7 ani. Deci, eu cred că domnul chestor nu a învăţat nimic din cazul Năstase“, afirma, vineri, Traian Băsescu. „Nu ştiu dacă-i bine, domnu’ chestor!... Mă tem că eu v-am făcut chestor... Nu ştiu dacă-i bine, domnu’ chestor!“, ameninţa Băsescu, în acelaşi context. Şi ameninţările s-au împlinit. În prima zi de lucru care a urmat, luni dimineaţa, Rus a scăpat cu demisia, dar chestorul a şi fost înhăţat de Parchet, direct în calitate de învinuit. Nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror! Băsescu „a făcut“, numai între 2005 şi 2009, peste 3.000 de procurori şi judecători. Mă tem că Băsescu v-a făcut procuror, domnu’ procuror, dar nu ştiu dacă e bine să vă grăbiţi în halul ăsta! Prea e cusută cu aţă de odgon. Chiar dacă aţi dorit doar să faceţi o formalitate, să faceţi pe plac „suspendatului“ şi, apoi, să închideţi dosarul, imaginea de anchetă penală la telecomandă este prea evidentă. Mai subtil, ce dracu’, dom’ procuror! Deveniţi suspect de obedient faţă de Băsescu şi vă faceţi singur deservicii. Dar faceţi deservicii şi ţării, şi „suspendatului“, la un loc. Acesta ar fi acuzat pe nedrept că subordona Justiţia, despre care el spune că e independentă. Păi, cum să mai credem asta, din moment ce justiţia reacţionează aşa de prompt la comenzile lui?! Apoi, din asemenea situaţii pot rezulta concluzii grave despre statul de drept din România, pe care, până la urmă, comunitatea internaţională nu le va putea ignora. Şi nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror! Iar dacă veţi considera că acel chestor chiar este duşman al poporului, nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror! Că viaţa e lungă şi cei 7,2 milioane de români – poate şi mai mulţi – vor reuşi, până la urmă, să readucă legea şi dreptatea în societatea românească. Interesant este, domnu’ procuror, că, aflat chiar în puşcărie, Adrian Năstase se bucură, şi acum, de mai multă încredere decât Băsescu. Într-un sondaj din luna iulie, Năstase are 16,2 la sută încredere, iar Băsescu 15,5 la sută. „Suspendatul“ este deja blamat de majoritatea românilor pentru verdictul dat în procesul lui Adrian Năstase. El este perceput ca fiind şi autorul moral al gestului disperat făcut de fostul premier. Pe mâinile lui Băsescu se află sângele acestuia, oricât ar zice „suspendatul“ că nu e adevărat. Nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror, pentru democraţie, când un puşcăriaş politic se bucură de mai multă încredere decât coautorul moral al trimiterii lui după gratii. Publicat în ziarul AZI de miercuri, 8 august 2012
