Voicu
În vremurile de-acum, a vorbi despre muzică şi, mai ales, despre un cor, pare cu totul anacronic. Aniversarea corului „Preludiu“ mă obligă, totuşi, să înving astfel de prejudecăţi, întrucât evenimentul respectiv are unele semnificaţii în afara scenei şi a partiturilor muzicale.
Faptul că un cor a rezistat 40 de ani este, în sine, o performanţă. Iar performanţa este cu atât mai mare cu cât această formaţie artistică a traversat fără prea multe „pagube colaterale“ ruptura revoluţionară din 1989 şi perioada tranziţiei care a urmat.
Continuitatea se datorează, fără îndoială, profesionalismului, dar acesta n-ar fi fost suficient să-i asigure corului şi stabilitate. În vremuri în care se contesta orice, corul „Preludiu“ putea deveni uşor o ţintă a demolării... Întrebarea „ce-ai făcut în ultimii cinci ani?“ a reprezentat multă vreme principiul unei justiţii de bulevard, de tip neobolşevic, dar cu semn schimbat, care a făcut ravagii şi în domeniul cultural. Au fost puse la zid instituţii, cărţi, publicaţii, creaţii de tot felul, repertorii, scriitori, jurnalişti, personalităţi ale vieţii culturale şi artistice.
„Preludiu“ nu numai că a rezistat, dar a continuat să se dezvolte şi să se înnoiască, mereu şi mereu, în jurul axului său, care îi este fondator şi dirijor, maestrul Voicu Enăchescu. Patru decenii din viaţa acestui om sunt depozitate în corul căruia i-a dat nume, glas şi istorie, cum spunea cineva, la concertul aniversar de sâmbătă seara.
Voicu Enăchescu se confundă cu istoria acestui cor, dar mai presus de toate se confundă cu o anume atitutine faţă de artă, de oameni, de lume, de prieteni. El reprezintă un criteriu şi un reper, nu numai pe pupitrul dirijoral, ci şi dincolo de el. Dirijorul fondator a devenit o siglă, transformându-şi numele în renume. Când, în lumea culturii, în general, spui Voicu, se ştie despre cine e vorba.
Acum, „Preludiu“ este bijuteria Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română“, instituţie complexă, redefinită managerial de Voicu Enăchescu. Acesta a refondat, practic, tradiţia interbelică a asociaţiei cu acelaşi nume, apărută în peisajul spiritual al ţării încă din anul 1888. Prin felul său de a fi şi datorită prestigiului personalităţii sale artistice, Voicu a reuşit să realizeze reabilitarea clădirii actuale, veche de peste nouă decenii şi care era cunoscută sub denumirea de „Palatul Societăţii Tinerimea Română“.
Voicu Enăchescu aparţine demult categoriei aerate şi sensibile a maeştrilor, cei care dau sensurile de evoluţie ale oricărui domeniu artistic.
Specialiştii în muzică ştiu mai bine care sunt explicaţiile de natură profesională pentru acest înalt prestigiu. Dar perfecţionismul de filigran al interpretării şi completitudinea repertorială n-ar fi putut asigura de la sine supravieţuirea la vârf, într-o profesie măciantă de atâtea orgolii.
Viaţa unui cor de elită presupune mult mai multe. Ea este imposibilă fără acea „chimie“ între oameni, care le poate naşte disponibilitatea rară de a-şi dizolva propriul ego într-o identitate colectivă, singulară şi singularizatoare totodată. Este vorba despre un proces necuantificabil, pentru care nu există reţete, ca peste tot acolo unde se întâlnesc oameni, temperamente, carcatere şi niveluri de educaţie şi cultură atât de diferite.
Arta armonizării atâtor individualităţi este mai importantă, poate, decât arta propriu-zisă a dirijatului.
Iar măestria lui Voicu Enăchescu, timp de patru decenii, rezidă şi în maniera în care a „dirijat“ această complicată şi imprevizibilă construcţie colectivă – întâi de toate umană şi abia apoi artistică.
Publicat în ziarul AZI de luni, 05 noiembrie 2012
