Presedintele Prastie

Aspectul grav din recenta dezvăluire a WikiLeaks nu este ameninţarea de război a lui Băsescu, ci mentalitatea lui de aventurist. Nici nu are importanţă dacă textul cablogramei transmisă de ambasadorul Taubman la Departamentul de Stat redă cu fidelitate conţinutul discuţiilor purtate la Cotroceni, deşi nu este niciun motiv să credem că discuţia s-ar fi purtat altfel.
Apariţia cablogramei i-a găsit nepregătiţi şi nepreveniţi pe analiştii care au misiuni de agenţi de influenţă, reacţiile acestora fiind vizibil surprinse de iuţeala evenimentului. Aşa se explică de ce primul gest reflex al băieţilor care fac naveta între televiziuni a fost să pună la îndoială percepţia ambasadorului american, simţul său auditiv – poate n-a auzit bine sau n-a înţeles corect ce-a vrut să spună Băsescu. Acest tip de „argumentaţie" este de-a dreptul ridicol, oricât de generoasă ar fi tentativa de a-l scoate basma curată pe Traian Băsescu. La un asemenea nivel, componenţa delegaţiei, ca şi laboratorul de redactare a infogramei către Washington sunt mult prea profesionalizate pentru a invoca alibiuri de genul „n-a auzit bine ambasadorul, că era bătrân...!".
Noi nu ştim nici ce a spus Băsescu, nici ceea ce a reţinut ambasadorul SUA. Ştim, în schimb, ultima verigă a lanţului – cea mai importantă – şi anume ce text a ajuns la Departamentul de Stat al SUA. Mai ştim că nici ambasada SUA şi nici Palatul Cotroceni n-au infirmat respectivele aserţiuni, pe care le puteau combate foarte uşor, publicând fragmente din stenogramele respective.
Dar proba peremptorie că respectivele afirmaţii sunt reale şi adevărate o reprezintă tentativa lui Băsescu, de marţi seara, de a le împinge în derizoriu. Simţind că e în gol de aer, Băsescu a recurs la o miştocăreală de peluză, afirmând că, pentru războiul cu Federaţia Rusă, România dispunea în 2008 „de câteva baterii de praştii cu rază lungă de acţiune", iar acum „mai are vreo două praştii în plus"... Cam acesta este, faţă de un asemenea subiect grav, nivelul de atitudine al unui om care, cică, este preşedinte de stat european.
Cu asemenea informaţii vechi despre „clientul" pe care-l au la Bucureşti nici nu mai este de mirare că, recent, la Washington, americanii nu i-au oferit lui Băsescu niciun fel de statut, în afara aceluia de navetist între birouri. Chiar şi acordul privind scutul anti-rachetă era preconizat, iniţial, să fie semnat între cei doi preşedinţi, pentru ca, până la urmă, să fie retrogradat la nivel de miniştri. Pentru comparaţie, este de văzut cum au decurs, ieri, primirea la Casa Albă, dialogul şi conferinţa comună de presă dintre Obama şi premierul Turciei.
În situaţia la care se referă cablograma, Băsescu a crezut că-şi poate da importanţă de „lider regional" în chestiunea transnistreană, arătând interlocutorilor americani că o intervenţie militară rusească împotriva Republicii Moldova ar obliga România să intre în conflict de partea acesteia. De ce natură ar fi fost obligaţia asta – nu se ştie. În orice caz, Băsescu vroia să informeze sau chiar să ceară un fel de acord de la Marele Licurici pentru a avea deplină libertate de acţiune într-o misiune pe care nu i-o încredinţase nimeni. Formatul internaţional al negocierilor în problema nistreană a exclus România din acest proiect, tocmai din cauza lipsei de credibilitate a abordărilor made by Băsescu. Vizita influentului senator american Lugar a fost considerată de actualul preşedinte al României un prilej pentru a reintra pe fereastră în sala tratativelor, supralicitându-şi rolul şi făcând tot felul de afirmaţii riscante. Numai că, la auzul atâtor inepţii, în loc să-i dea „eroicului lider regional" multe îmbărbătări şi calde felicitări pentru spiritul său de sacrificiu, interlocutorilor americani li s-au aburit ochelarii.
Băsescu avea mai demult imaginea de şoricel care crede că tropăie pe lângă elefant, încă de când era filmat cum se bănănăie pe lângă liderii europeni fără să fie băgat în seamă de cineva. Pe plan extern, nemaiputând fi preşedinte-jucător, dl Băsescu îşi asumă, din când în când, rolul de preşedinte-praştie. Trage şi el cu pietricica în fereastra cui s-o nimeri, doar-doar îl bagă cineva în seamă.