Îmi place să cred că de fiecare dată am iubit cu tot sufletul şi cu tot corpul meu, chiar dacă cei de langă mine îmi spuneau că nu e bine aşa şi că trebuie să mai păstrez şi pentru mine ceva, o parte din inimă, iar celui de lângă mine nu trebuie să-i spun tot şi nici să mă „ofer” în totalitate pe „tavă”. Trebuie să ne iubim pe noi înşine mai mult decât pe iubiţii, partenerii noştri de viaţă?
Dificilă întrebare dar, da, după mai multe eşecuri în ale iubirii, sunt de acord cu cele spus mai sus, să mă iubesc mai mult pe mine însămi, să nu-i ofer lui totul şi mai ales să nu mai am gura atât de mare şi să nu mai spun tot ceea ce gândesc, ce-am făcut, vorba aceea... ce e mult, strică... şi nu toţi bărbaţii apreciază femeile puternice şi independente, nu uşuratice... mda.
Ce-am primit, în schimb, de la el? Posesivitate. Neîncredere. Gelozie. Întrebări. Scenarii. Teroare. Lacrimi şi suferinţă. Toate acestea au apărut pe fondul neîncrederii în propria lui persoană şi nu neg, în mine ca femeie independentă care a obţinut tot ceea ce a avut prin muncă, nu pe ochi frumoşi, testarea saltelei sau pe linsul unei clanţe. Tot timpul mi-a plăcut să fiu stăpână pe mine, să nu dau socoteală iubitului meu despre timpul meu, prietenii mei, banii mei, dar în acelaşi timp am împărţit totul cu el, timp, bani, prieteni... Mă contrazic un pic în cele spuse, dar înţelegeţi voi ce vreau să spun. Am cerut în schimb să nu fiu îngrădită, să nu mi se ceară să renunţ la prieteni, la cafeaua băută cu cel mai bun prieten al meu, la timpul dedicat mie ca femeie - sală, cosmetică, ceaiul băut cu fetele, 5 minute de singurăte.. eu şi cu mine etc.
Şi uite aşa, am fost obligată să-i spun parola de la e-mail, codul pin de la telefon, să nu mai vorbesc cu niciun bărbat, cu cei mai buni prieteni ai mei, asociatul meu, colegi de muncă, foşti colegi de liceu şi toate astea pentru că în mintea lui ... toţi îmi erau amanţi sau foşti amanţi, pentru că eu eram o femeie uşoară, o mizerie ... Am simţit că nu mai trăiesc, că nu mai pot respira, am simţit teroarea în fiecare clipă, mi s-a închis orizontul. Lipsa intimităţii, al acelui lucru cât de mic, dar numai al meu, m-a făcut să mă simt un mare nimic şi să-mi pierd încrederea în mine ca femeie, să mă simt ca un obiect. N-am fost niciodată curvă, nu mi-am înşelat niciodată partenerul, n-am avut mai multe relaţii în paralel, doar am iubit şi-am cerut în schimb iubire.
Şi ce e iubirea? Posesivitate? Gelozie? Neîncredere? Jigniri? Privare de libertate? Ameninţare? Şantaj? Violenţă fizică şi verbală? NU! Iubirea nu trebuie confundată cu posesivitatea şi gelozia ... iubirea înseamnă dragoste, adevăr, încredere, libertate, respect, frumuseţe, bucurie, zâmbete, săruturi, îmbrăţişări, suflete apropiate, inimi bătând la unison cu putere, cer senin, soare, aer, zbor ... Noi, într-o relaţie, într-un cuplu, suntem femei, nu suntem obiecte sau animale. Nu putem fi închise în cuşti şi nici nu putem fi băgate într-un sertar. Suntem suflete şi sufletul fiecărui om trebuie să fie liber, nu constrâns, nu obligat să renunţe la anumite lucruri, libertăţi, oameni, nu trebuie să fim jignite sau lovite. Cu cât cel de lângă tine devine mai posesiv, mai gelos, cu atât mai mult „te pierzi” tu ca om şi dacă-l iubeşti, accepţi din inconştienţă tot felul de lucruri – să renunţi la prieteni, la familie, la colegi, să fii jignită şi uneori, accepţi chiar şi violenţa fizică.
Şi-atunci? Trebuie să asociem iubirea cu posesivitatea şi cu gelozia? Nu cred, o spun din nou, iubirea e ceva frumos, posesivitatea este ceva urât şi negativ prin definiţie. A fi posesiv indică posesiunea, stăpânirea asupra unui obiect, nu asupra unei fiinţe umane. Omul posesiv şi gelos arată neîncrederea şi lipsa respectului faţă de sine şi astfel, el nu are încredere în partener şi are tendinţa de a controla şi de a verifica anumite lucruri, respectiv de a confunda gelozia şi posesivitatea cu iubirea. Gelozia şi posesivitatea indică lipsa valorii, o boală, un viciu şi mai ales motive de suferinţă.
Şi din nou întreb, ce facem? Acceptăm gelozia şi posesivitatea partenerului nostru? Nu! Trebuie să fim cerebrale în acele momente şi trebuie să ne dăm seama că un astfel de om are probleme şi ne va face şi nouă foarte mult rău, chiar dacă-l iubim ... trebuie să alegem! Eu aleg să iubesc fără această patimă numită gelozie, să fiu iubită, să respir, să trăiesc ...şi să nu posed nimic... chiar dacă-l iubesc.
