Blazonul congresului PDL a fost cacarisit, potrivit unei expresii a dlui Toader, de manevrele pentru propulsarea în conducerea partidului a oamenilor lui Băsescu.
„Parteneriatul“ cu Băsescu şi nu cu poporul a fost leitmotivul întregii sindrofii. Filmul apoteotic care a însoţit prezentarea candidaturii lui Emil Boc a fost, de fapt, un reportaj despre Traian Băsescu şi nu despre cum trăiesc oamenii sub conducerea înţeleaptă a acestui partid. Congresul a marcat ruptura definitivă a acestui partid de realităţile româneşti. Un detaliu sociologic este semnificativ în această privinţă.
Elena Udrea a obţinut la convenţia PD-L cel mai mare număr de voturi, pentru funcţia de vicepreşedinte. Rezultă că ar fi unul dintre cei mai iubiţi şi mai populari oameni politici în interiorul PD-L. Nici n-ar fi de mirare, întrucât cecul blond l-a însoţit pe preşedintele partidului, Emil Boc, în toate vizitele electorale ale campaniei interne, tocmai ca pe un mare atu, pregătit să dea bani numai acolo de unde veneau şi voturile.
Dar, pe de altă parte, sondajul de opinie plătit de Radu Berceanu şi realizat de CSOP ne arată că în aceeaşi distinsă Elena Udrea nu au încredere 83% dintre români, fiind practic unul dintre cei mai impopulari politicieni români. (Conform unor informaţii, neconfirmate ce-i drept, cota de popularitate în Bucureşti a Elenei Udrea ar fi atins impresionantul procent de 1%).
Sondajele au, desigur, relativitatea şi subiectivismul lor, dar ruptura ireconciliabilă dintre partidul de guvernământ şi populaţie nu mai are nevoie de prea multe dovezi. Un exemplu sugestiv în această privinţă este cazul unor lideri impuşi de Băsescu în conducerea PDL, fără ca aceştia să aibă vreo legătură cu partidul sau cu electoratul partidului. Este cazul onor ministrului de Externe Teodor Baconschi, paraşutat în funcţia de prim-vicepreşedinte al PDL, fără să fi fost măcar membru de partid cu oarece vechime statutară.
Băsescu îl tampona pe Blaga pe ideea că „unii vor să fie şefi la partid fără să câştige vreun proces electoral“, făcând aluzie la eşecul acestuia în alegerile de primar al Capitalei. Dar pe Baconschi l-a pus şef fără ca acesta să ştie exact unde este sediul organizaţiei de sector la care ar fi trebuit să-şi achite cotizaţia.
Recunoştinţa lui Băsescu pentru voturile care l-au făcut preşedinte de la Paris n-are oprelişti. În numai trei ani, Baconschi primeşte demnităţi dintre cele mai înalte în stat şi în partid, în condiţiile în care nu se poate mândri cu niciun merit în politica românească, în afară de acel vot stahanovist de la ambasadă.
Singurul lui contact cu mulţimea a fost în foaierul Ateneului Român, când a făcut cinste protipendadei portocalii c-o icră şi-o măslină la lansarea unei cărţulii pe care n-a citit-o nimeni, despre o mare doctrină care nu mai interesează pe nimeni.
Congresul a fost făcut pentru a recompensa cu funcţii papugii care se umilesc în faţa lui Băsescu, care-i cântă osanale şi pentru care politica se rezumă la acest „parteneriat“ cu foloase proprii. Este singurul lucru meritocratic pe care l-a putut îngăima Baconschi în discursul de la congres, despre propria sa activitate politică: acela că de şase ani are un parteneriat cu Traian Băsescu! Şi a mai zis un lucru care-l consacră ca un fel de Gâgă al politicii, aşa cum PDL s-a mai blagoslovit cu unul, vicepreşedinte: că, la viitoarele alegeri va aduce PDL un milion de voturi din străinătate! Un asemenea lucru, chiar dacă se gândeşte sau se intenţionează, în orice caz nu se spune în public, într-un asemenea cadru!
Dar disperarea lui Baconschi de a pune mâna pe funcţie l-a făcut să uite de orice regulă, cerşind încă o dată votul delegaţilor contra acestei promisiuni halucinante, aşa cum le mai cerşise votul şi printr-o scrisoare „de suflet“ trimisă de pe adresa de mail a ministerului.
Această disperare de fripturis după o funcţie politică pe care, în sinea sa, nu dă doi bani, contrastează cu imaginea pe care vrea să şi-o acrediteze, de om subţire, cu discuţii rafinate despre jacuzzi, purtate prin mail cu o ambasadoare „parteneră“ de idei...
În condiţii normale, după o asemenea gafă de proporţii, un ministru de Externe trebuia să-şi dea demisia. Vă puteţi imagina ce se întâmpla în presă şi care ar fi fost reacţia societăţii civile dacă Adrian Năstase ar fi spus aşa ceva relativ la alegerile din 1996?
Publicat în ziarul AZI de joi, 19 mai 2011
