Cel care este preşedinte fără să fi câştigat alegerile pe teritoriul ţării a vrut să arate tot timpul că el ştie mai bine de ce anume are nevoie ţara.
Mai nou, dl Băsescu pretinde că ştie şi ce trebuie să scrie presa, ce sumare tebuie să aibă ziarele şi ce formate ori invitaţi trebuie să aibă emisiunile televizate.
Când spune că „nicio ţară n-a avut o atmosferă atât de ostilă împotriva reuşitei ieşirii din criză“, Traian Băsescu dă un verdict de vinovăţie presei, care s-ar fi dovedit potrivnică unor interese naţionale majore. Discursul său despre presă nu este unul întâmplător şi nici pur retoric. Este unul conectat direct la Codul Penal.
Observaţia că „nimeni n-a obligat mass-media să fie solidară cu majoritatea“ (parlamentară, probabil! – n.n.) este făcută de Băsescu doar spre a putea afirma contrariul, că „este nepermis să descurajezi românii în fiecare zi, propovăduind eroarea“. Nepermis – de cine? Şi cine a „descurajat“ poporul? Presa sau măsurile halucinante dictate de Băsescu?
Dovedind dispreţ faţă de problemele reale ale presei şi recurgând din nou la manipulare, dl Băsescu afirmă că, „în timp ce (corifeii presei – n.n.) dădeau lecţii guvernului, ei falimentau ziarele lor“. Atacul declanşat este parşiv, dar pe placul urechii multor ignoranţi: „Ei nu erau în stare să ţină un ziar, dar dădeau lecţii cum se ţine o ţară. Cei mai agresivi au fost exact de la ziarele care s-au închis“.
Punerea eşecului sau dispariţiei multor publicaţii pe seama faptului că au criticat puterea are o doză de adevăr. Nicio instituţie de presă, dintre cele foarte puţine care sunt critice cu puterea, n-a fost scutită de „atenţia“ instituţiilor statului. Nicio astfel de publicaţie n-a primit publicitate de la ministerul dnei Udrea. Dar nu poate fi nici măcar o superstiţie aceea că falimentul unor ziare s-ar datora poziţionării critice faţă de putere. În orice democraţie sănătoasă, publicaţiile critice cu puterea prosperă tocmai pentru că exprimă orientarea opusă, în care mulţi oameni dezamăgiţi pot găsi o speranţă şi o aşteptare.
Presa românească are dificultăţi enorme, de care regimul lui Băsescu se bucură, jubilează de-a dreptul, nicidecum să mai vină cu soluţii pentru atenuarea lor. În anul 2009, în plină criză, guvernarea Sarkozy a adoptat un program concret de câteva zeci de pagini pentru susţinerea presei franceze, indiferent de orientare. La noi, obligaţia constituţională, potrivit căreia accesul liber la informaţie este un drept fundamental al cetăţenilor, a rămas doar un petec de hârtie.
Îndeosebi în mediul rural, unde trăieşte 40 la sută din populaţia ţării, presa scrisă este scoasă demult din vocabular, iar presa on line şi internetul sunt încă la stadiul de vis.
Batjocorirea unei instituţii importante în democraţie şi a unei profesii pretenţioase şi de mare uzură, numai pentru că nu toţi jurnaliştii consimt să-ţi cânte osanale, este una dintre cele mai descalificante atitudini posibile ale unui şef de stat european. Traian Băsescu a atins şi această performanţă.
De asociaţiile de prestigiu ale jurnaliştilor s-a ales praful, cuvântul instituţionalizat al breslei a fost redus la tăcere, spiritul asociativ al gazetarilor a fost pulverizat. Frunţile jurnaliştilor sunt mai degrabă încruntate cu gândul la ziua de mâine, decât ridicate spre cerul fără nori al unor opinii lipsite de orice teamă şi inhibiţie. Cu alte cuvinte, lumea presei româneşti este tocmai bună de terfelit, sub cizma unui om ca Traian Băsescu, pentru care gazetarii care nu-i cântă în strună sunt nişte găozari şi ţigănci împuţite, cu buzele pline de ruj, tonomate plătite în euro de moguli, care bagă în faliment ziarele lor întrucât nu susţin guvernul... Aşa le trebuie!
Până la urmă, are dreptate dl Băsescu, e deja prea multă diversitate în presa asta, te ameţesc atâtea puncte de vedere, fiind mult mai utilă poporului viziunea unică, progresistă şi binefăctoare pentru ţară pe care o are domnia sa.
Publicat de ziarul AZI de miercuri, 25 mai 2011
