Un nou tip de atitudine faţă de viaţa politică se consumă de la domiciliu. Oamenii nu mai ies în stradă, preferă televizorul. Revoluţiile văzute de pe canapea sunt cele mai profitabile.
Toamna trecută, când s-a înregistrat un fel de apogeu al nemulţumirilor populare, ca urmare a măsurilor de austeritate luate de Băsescu, protestul oamenilor a fost anemic, lumea n-a ieşit să strige în stradă în proporţiile aşteptate, în vreme ce aceia care „au brenduit" mitingul din Piaţa Victoriei l-au acompaniat cu Pinguinul, dans în vogă, care face furori la nunţile de cartier.
Ura românilor împotriva acelora care le decid soarta se consumă, deci, tot mai mult în faţa micului ecran. De acolo, „protestul" are condiţii minunate spre a se manifesta. Fiecare înjură din greu între patru pereţi pe cine are chef şi butonează telecomanda în funcţie de adrenalină. Mămăliga nu mai explodează, întrucât tensiunile negative acumulate se descarcă spre ecranul televizorului.
Această comoditate a protestului individual şi ascuns creează, asemenea unui fum de ţigară, iluzia unei satisfacţii la fel de trecătoare. Protestatarii tăcuţi devin ţinta unui tip la fel de nou de asalt informaţional. Este vorba despre cel pe care-l dau reţelele de socializare, iar ecranului televizorului i se adaugă monitorul calculatorului.
Tot mai multe bătălii politice se duc în spaţiul virtual, cu arme infinit mai parşive şi eficiente decât trompetele şi fluierele unui miting fâsâit de căldură sau de ploaie, în vreo piaţă publică. Blogurile, forumurile, reţelele de socializare şi toate celelalte arme informaţionale constituie un arsenal de neoprit. De existenţa lui poţi lua cunoştinţă cu un simplu click. Poţi deveni parte în conflict sau doar martor. Ţintă oricum devii din momentul în care ai acceptat măcar să asişti la joc, darăminte dacă intri în el.
Tot mai multă lume are acces la internet, generaţiile tinere au devenit de-a dreptul dependente de acest drog, iar tehnologiile se perfecţionează într-un ritm de neoprit, devenind din ce în ce mai accesibile şi mai performante, oriunde te-ai afla.
Politica nu putea rămâne, ca atare, indiferentă în faţa acestei teribile arme, încât a ajuns s-o folosească fără absolut niciun scrupul. Armate de „postaci" sunt poziţionate de o parte şi de alta a baricadei, preluând ştafeta confruntărilor din Parlament ori de pe la televiziuni şi aducând-o în casele oamenilor în forme şi conţinuturi adesea depărtate de realitate, răstălmăcite, radicalizate.
Spaţiul virtual devine teritoriul unor bătălii cu multe efecte perverse. Unul dintre ele este evaporarea oricărei certitudini asupra sursei mesajelor. De pildă, tabăra pedelistă poate angaja postaci care să asmută taberele lui Vanghelie şi Ponta una împotriva alteia, pentru că PDL are interse în dezbinarea celor doi. Nimic nu este verificabil, totul este consumabil.
Fiecare ia din show partea care-i convine şi rămâne cu impresia pe care o crede de cuviinţă.
Cel mai periculos efect al disputelor de pe acest nou teritoriu al beligeranţei politice este, însă, apariţia cetăţeniei on line. Oamenii sunt invitaţi, chemaţi, chiar ispitiţi să-şi manifeste opiniile şi nemulţumirile pe ecranul monitorului, să-şi consume energia lovind tastatura cu putere şi dând cu mouse-ul de masă. Pe frontul reţelelor de socializare contează epitetul, nu verbul. Adjectivele bat substantivele, iar invectivele sufocă ideile.
Într-o asemenea formă de „civism la domiciliu", principiile ideologice devin un non sens, noţiunea de valoare – o necunoscută, iar bunul simţ – o pasăre rară. Taberele se împart nu după fineţuri doctrinare, precum „stânga" ori „dreapta", ci direct şi frust după simpatii şi antipatii personale, după criteriile de război ale celui mai tare în colţi şi după interesul fiecăruia de a-şi distruge adversarul. Partea cea mai toxică pentru democraţie este că rezultatul votului va fi tot mai mult influenţat de astfel de atitudini, care, de fapt, erodează esenţa principală a democraţiei.
Cetăţenia on line reprezintă un produs malformat şi malformant al unei ofensive tehnologice irezistibile, la care, din păcate, partidele politice forjează din greu. Pentru democraţia românească, însă, acest fenomen reprezintă o mare provocare, care nu poate fi nici ignorată şi nici aplaudată.
Publicat în ziarul AZI de vineri, 12 august 2011
