Întâiul detectiv al ţării
A vrut să arate că ştie exact minutul şi scorul urmăririi lui Boldea de vreun spion al nostru şi să ne anunţe că el lucrează şi noaptea pentru a „declanşa toate procesele“ de recuperare a infractorilor.
Constituţional, Băsescu n-are nicio treabă cu derularea unei proceduri de recuperare a unui infractor. Dar nu rezistă tentaţiei. Salivează oricând este vorba despre cătuşe, puşcărie, procurori, servicii...
De readucerea în ţară a vreunui tânăr savant de origine română sau a vreunui medic celebru care să facă nişte operaţii mai dificile prin spitalele româneşti nu se preocupă niciodată. Nici măcar nu i-ar da prin minte.
Lui Băsescu îi place să fie întâiul inchizitor al ţării. „De ce le e frică nu scapă!“ este motto-ul său de fiecare zi, alfa şi omega felului său de a fi, rugăciunea de seară şi înviorarea de dimineaţă ale unui personaj ce se crede înconjurat de un popor de infractori, de hoţi, de leneşi, de oameni care nu înţeleg nici „reforma statului“ şi nici înalta sa misiune de purificare a naţiei.
„Tot mandatul meu am umblat după ăştia să-i aducem înapoi“, spunea el despre Necolaiciuc, Hayssam ori Nicolae Popa. Acestea sunt, de fapt, „trofeele“ şi sursa lui de mândrie nedisimulată. Urmărirea, spionarea, ameninţarea şi diseminarea fricii la proporţii naţionale alcătuiesc dimensiunea culturală şi politică de fond a mandatelor lui Băsescu.
Băsescu are o irepresibilă vocaţie spre înfruntare, pe care şi-o slujeşte cu voluptate şi sarcasm, faţă de toţi şi de toate. Faţă de adversarii politici, mai ales, dar şi faţă de cei care i-au făcut servicii sau i-au fost de folos o perioadă, pentru ca apoi să-i arunce ca pe-o măsea stricată. Nu aduc în discuţie comportamentul său în familie, din vremurile când venea în permisie de pe mare. Lovirea copilului de la Ploieşti nu este nici invenţie, nici metaforă. Este doar gestul definitoriu al unui caracter malefic.
Nimic nu-i face o plăcere mai mare lui Băsescu decât să anunţe ori să provoace răul celorlalţi. O culme a cinismului a atins-o atunci când a anunţat tăierea salariilor bugetarilor cu 25 la sută şi a pensiilor cu 15 la sută. Şi-a rezervat sieşi plăcerea şi a deciziei şi a anunţării ei, ca pe un ritual punitiv la scară naţională.
Scânteierile de ură din priviri când urla, cu ochii ieşiţi din orbite, la Mircea Geoană, demascându-i vizita la Vântu, sunt o altă pagină din cronica prestaţiilor malefice ale lui Băsescu. Cum s-a dovedit între timp, nu exista absolut nicio legătură între infractorul Popa, depistat demult prin Indonezia şi servit la ţanc, drept ofrandă de campanie, şi Mircea Geoană. Alăturarea lor a fost o grosolană diversiune cu scop electoral, care a prins la proşti, dar şi porţia de „savarină“ a unui personaj ce se hrăneşte din răul provocat altora.
În cazul lui Boldea, Traian Băsescu s-a băgat în vorbă pentru a-i apăra pe prietenii săi procurorii şi sereiştii, dar şi pentru a-şi arăta „eroismul“ dedicat justiţiei şi dreptăţii, cu speranţa la vreo două voturi în plus.
Cele spuse de Băsescu sunt, însă, o nouă cacealma. Toată tărăşenia propagandistică din jurul lui Boldea se spulbera dacă procurorii luau două decizii elementare, pentru care nu era necesar vreun acord al Parlamentului. Mai întâi, puteau să-l trimită direct în judecată, fără să-i mai ceară arestarea. Dacă pretind că au probe pentru arestare, atunci au probe şi să-l trimită în instanţă. Că doar nu-l băgau la zdup nevinovat! Apoi, puteau să emită un consemn la graniţă, cu interdicţie de părăsire a ţării – cum au făcut în cazul senatorului Voicu – lucru pentru care, de asemenea, nu era nevoie de vreun aviz de la Parlament. În condiţiile astea, însă, Băsescu nu-şi mai putea face circul „eroismului“ său de întâi detectiv al ţării.
Publicat în ziarul AZI de luni, 26 martie 2012
