„Trădătorul Milea“ şi paharnicul Ulea
Din acest motiv, gestul lui Frunzăverde a provocat reacţia dură şi defularea multor lideri din PDL, care ne-au putut arăta, la nervi, ce caracter au şi care mai e atmosfera prin acest partid. Declaraţiile pedeliştilor au aruncat o lumină dinăuntru asupra unei zone tenebroase din politica românească reprezentată de PDL.
Sorin Frunzăverde n-a incriminat oameni, ci situaţii. A sintetizat calm, dar în termeni simpli şi duri, halul în care a ajuns societatea românească sub guvernarea lui Băsescu şi a partidului din care face parte. Din cauza acestora, România de astăzi este un stat securist, în care „ne e frică să vorbim la telefon“; un stat recentralizat „mai rău ca pe vremea lui Văcăroiu“; şi un stat în care dinamitarea oricărei forme de dialog politic şi de solidaritate socială este ridicată la nivel de politică naţională.
În aroganţa care-l caracterizează, PDL n-a suportat aceste adevăruri, spuse (frunză)verde-n faţă. Reacţiile au fost deplorabile. Ele exprimă nu doar lipsă de luciditate, ci şi lipsă de caracter. Sub aspectul demnităţii, disperarea fără seamăn i-a adus pe mulţi lideri ai PDL la genunchiul broaştei, ca să invoc o vietate ce le e dragă unora de pe-acolo. Declaraţia lui Boc despre trădarea lui Frunzăverde nu se deosebea cu nimic, prin tonul şi absurdul argumentaţiei, de un alt discurs similar, despre trădătorul Milea.
Inspirată de modul lui Băsescu de a reacţiona şi de a prevesti răzbunări, declaraţia lui Boc este în vădit contrast cu pledoaria lui Frunzăverde pentru normalitate. De aceea a devenit imposibilă convieţuirea. PDL nu poate supravieţui într-o stare de normalitate, pentru că a ajuns şi se menţine la putere prin anormalitate. Frunzăverde este un adept al reinstaurării normalităţii. PDL nu suportă normalitatea pentru că n-o suportă şeful său suprem, de la Cotroceni. Hrana lui Băsescu sunt dihonia, suspiciunea, insinuările, ameninţarea, diversiunea, informaţiile oculte de la servicii, manipularea. Aroganţa faţă de cetăţeni, dispreţul faţă de adversarii politici şi suficienţa faţă de propria nemurire sunt „valorile“ pe care le-a imprimat în comportamentul întregului PDL.
Convingerile lui Frunzăverde sunt într-un sens exact opus. „Cred că există, la nivelul clasei politice, nu în toată, resursa necesară de a institui un dialog real între Putere şi Opoziţie, pentru a reaşeza România în normalitate, într-un dialog care nu mai există de mult. Repet, în condiţiile în care există resurse umane pentru a avea o altă abordare, pentru a reabilita inclusiv imaginea Parlamentului, putem construi, prin dialog, o Românie normală, care să iasă din sărăcie şi să renunţe la starea de stat poliţienesc, care sufocă antreprenorial orice iniţiativă. Ne e frică să vorbim şi la telefon, ca să nu mai vorbesc dacă nu suntem ascultaţi ambiental. Nu de presă – vorbesc despre o altfel de ascultare“, afirma prim-vicepreşedintele PDL, aruncând în aer liniştea ciordocraţiei pedeliste.
Adevărul cel mai dureros pentru partidul portocaliu rostit de Frunzăverde este acela că rezolvarea acestor probleme nu se poate face din interiorul PDL. Este oglinda usturătoare pe care nr.2 al acestui partid a pus-o în ochii colegilor săi. Dar aceştia refuză să privească realitatea, hăhăie când îi pleacă oamenii de bază şi aplică „planul B“, primit de la Cotroceni – cel al invectivelor, ameninţărilor şi jignirilor la adresa celui pe care, până mai ieri, îl respectau ca pe un ayatolah. PDL scapă într-o veselie de „trădătorul Milea“, preferând să rămână cu vicepreşedinţi ca alde Paleologu-pleaşcă, Baconschi-jacuzzi, Udrea ori alţi paharnici Ulea de-ai Cotrocenilor. Care, în curând, îi vor cânta la parastas.
Publicat în ziarul AZI de vineri, 30 martie 2012
