Sa fie soare si pe strada mea si pe-a voastra, iar prietenii sa ne fie prieteni, in adevaratul sens al cuvantului… Sunt idealista, dar mi-ar placea ca prieteniile sa fie prietenii, relatii de suflet sa fie bazate pe incredere, bun-simt si respect, sa fim sinceri cu noi insine si cu ei, sa-si spuna cand fac ceva bine sau cand gresesc, sa nu fim ipocriti si sa ne spunem verde in fata ceea ce avem de spus. Nu sunt de acord ca relatiile dintre doi oameni sa se bazeze pe minciuna si pe falsitate sau doar pe-o iesire intr-un club sau la un cico. Putem foarte bine sa mergem la preot si sa ne spunem toate pacatele, necazurile si nazuintele, dar noi avem nevoie si de un prieten, nu numai de un duhovnic. Prietenii trebuie sa ne fie alaturi si la bine si mai ales la rau. In orice prietenie, cei doi sunt legati prin ceva, fie ca sunt dorinte sau gusturi comune, fie ca sunt empatici si-si impartasesc gandurile din priviri, sperantele si timpul ala putin si bun si avem nevoie de astfel de oameni langa noi, apropiati de sufletul nostru.
Ce mi-ar placea? Mi-ar placea sa fim mai buni cu noi insine, cu cei din jurul nostru, sa raspundem la salut si sa spunem macar pardon cand calcam pe cineva pe picior. Viata noastra ar fi mai frumoasa daca am face aceste lucruri sau daca ne-am ghida dupa reguli si principii sanatoase? Cand eram copil, mama m-a invatat ca trebuie sa spun sarut-mana, sa multumesc cand primesc ceva, chiar si-atunci cand este o vorba de un compliment, sa zambesc, sa privesc in ochi persoana cu care vorbesc, sa nu mint si sa nu fur.
Aseară m-am uitat la televizor, de fapt, hai să vă spun cum mă uit eu la televizor – telecomanda în mâna stângă iar degetul pe butoanele de programe şi încep... sus... jos sau plus-minus, cel mai mult stau pe un program 1-2 minute, asta dacă nu e un talk-show interesant. În jurul orei 18, la Pro Tv şi la Antena 1, din nou erau luate în colimatoriu nişte persoane publice – vedete, nu ştiu cum să le spun, mai precis era vorba despre viaţa lor personală – cu cine îşi împart patul, când au făcut dragoste ultima oară, la ce party au mai fost, cu cine mai ies şi alte lucruri din astea, extrem de importante pentru cei care privesc astfel de emisiuni. Şi tot uitându-mă şi ascultând astfel de minunăţii, mi-am dat seama, din nou, că bârfa la noi este la rang de ştire de prime-time şi cu un feed-back extrem de pozitiv din partea telespectatorilor emisiunilor de acest gen. Şi de ce m-am înfuriat astăzi şi m-am hotărât că trebuie să scriu, să vă împărtăşesc gândurile mele şi să vă cer sfatul? Păi uite de ce – astăzi, un aşa zis prieten a venit să mă salute şi să ma întrebe ”ce mai fac şi cum mai merge competiţia”. I-am spus că sunt bine, muncesc, încerc să nu mă gândesc la cât o să-mi vină factura la gaze şi că mă străduiesc să fiu pozitivă şi mai ales, Zen. ”Lasă asta, dar cu viaţa personală cum stai” a întrebat domnul. I-am răspuns că sunt bine – mă împac cu mine, rezolv nişte probleme de sănătate şi-apoi dragostea. ”Dar cu cine eşti” a continuat omul. Singură i-am răspuns dar şi dacă ar fi sau n-ar fi aşa, oricum bârfe şi cuplări tot există, i-am răspuns. Chiar şi când eram măritată eram cuplată cu un prieten şi coleg de serviciu. Acum când sunt nemăritată tot sunt cuplată – ba cu cel mai bun prieten al meu, ba cu un duşman al unui duşman de-al meu, ba cu un coleg şi tot aşa, n-a scăpat nimeni din jurul meu. Dacă mi-o trăgeam cu toate aceste persoane, n-aveam timp de mine, familia mea şi de prietenii mei. De ce, pe cei din jurul nostru îî intereseaza astfel de aspecte? Aceşti telespectatori din viaţa noastră vor neapărat să afle cu cine suntem noi, cum şi de câte ori ne-o tragem sau ne regulăm, cum spunea un şef de-al meu, unde ne petrecem weekend-urile, unde ne distrăm, cât bem, cât mâncăm, de unde am bani, de ce ea are o rochie frumoasă şi o pereche nouă de cercei, de la cine le-a primit, cu cine a fost la film, câte floricele a mâncat şi câte bombonele M&M a ronţăit? De ce nu ni se permite să avem o viaţă personală? De ce bârfele la serviciu, la televizor, pe stradă sunt aşa de importante? De ce poţi să fii tu bolnav, să ai probleme cât casa poporului, datorii la greu, dar bârfele să curgă? De ce prietenii nu sunt prieteni, iar colegii nu sunt colegi? De ce ne place să bârfim şi să acordăm o foarte mare importanţă vieţii personale, intime a colegului sau a colegei? De ce dacă vezi un tip lângă o tipă înseamnă ca ei fac sex? De ce n-avem voie să fim noi şi de ce trebuie să-i judecăm pe cei de lângă noi şi să ne dăm cu părerea cât e de frumos, deştept, moral şi devreme acasă? PS: Am aflat după 4 ani că eu şi domnul doctor am fost împreună, că aveam o relaţie... El ştia bârfa, eu nu..
Apariţia celor două volume ale enciclopediei Argeşului şi Muşcelului reprezintă un moment de referinţă în cultura argeşeană, dar şi o premieră editorială, cu un astfel de conţinut, la nivel naţional. Realizare de excepţie, lucrarea este dedicată, cum scrie în prefaţă Acad.Răzvan Theodorescu, „unui spaţiu de geneză şi unui spaţiu de sinteză în devenirea multiseculară a civilizaţiei româneşti”. Volumele înseşi au presupus un considerabil efort de geneză şi un altul de sinteză, care explică valoarea şi consistenţa întregului demers. Meritul iniţiativei aparţine preşedintelui Consiliului Judeţean Argeş, Constantin Nicolescu. Iar cel al realizării efective a volumelor aparţine unui larg colectiv de 42 de autori, intelectuali argeşeni, sub coordonarea unui colegiu redacţional condus de eruditul profesor Teodor Mavrodin şi format din dr.Spiridon Cristocea, dr.Sorin Mazilescu, dr.Filofteia Pally, acad.Gheorghe Păun, dr.Octavian Sachelarie şi dr.Sevastian Tudor. Asamblarea cărţii într-un tot unitar şi omogen sub aspect stilistic n-a fost deloc o îndeletnicire uşoară, întrucât temele distincte ale celor 8 capitole se cereau integrate în perspectiva comună, asumată de titlul enciclopediei, la sugestia acad.Theodorescu: „Argeşul şi Muşcelul, spaţii istorice ale românismului”. Atenţia autorilor a fost, prin urmare, cum mărturisea prof.Mavrodin în ”Argument”-ul la carte, orientată în dublu sens: „să scoată în evidenţă aspectele care individualizează cele două spaţii istorice ale românismului, dar şi pe cele care le apropie”. Fiecare dintre cele două volume este însoţit de sumar, ilustraţii, trimiteri bibliografice detaliate şi indice acoperitoare de nume şi de localităţi. Este evident că, pentru a realiza cele peste 1.000 de pagini ale acestei lucrări cu adevărat monumentale, a fost pusă în mişcare o veritabilă „uzină” de creaţie – de la conceperea sumarului şi scrierea efectivă a fiecărui capitol, până la operaţiunile de asamblare şi articulare ale subcapitolelor şi, desigur, culegerea, corectura, tehnoredactarea şi tipărirea întregului material.
Din acest punct de vedere, enciclopedia Argeşului şi Muşcelului reprezintă proba de maturitate civică şi intelectuală a unei generaţii de oameni care au cultură, care preţuiesc cultura şi care, iată, generează cultură. Proiectul respectiv este proiectul unei generaţii şcolite la timp, care ştie să facă distincţia dintre peren şi efemer, dintre esenţial şi derizoriu, dintre fundamental şi spectacular.Mai este şi proiectul unei intelectualităţi argeşene care se resolidarizează cu ea însăşi între coperţile şi prin semnificaţiile acestor volume de referinţă.
Totodată, cartea este, înainte de toate, rezultatul unei viziuni şi al unei limpezimi proprii unui mecenat superior şi sensibil, prin care o importantă autoritate publică locală, reprezentată de preşedintele Constantin Nicolescu, a avut forţa de a găsi, printre agitaţiile permanente şi regenerabile ale cotidianului, o fereastră de reflecţie asupra trecutului şi o pauză de respiraţie culturală despre sensul devenirii istorice a unor spaţii binecuvântate.
Realizarea acestui proiect a fost posibilă, până la urmă, datorită sincretismului acestor moduri de a gândi, spiritului comun unei generaţii, indiferent de profesiile celor care o compun, care a îngăduit atâtor personalităţi individuale să se contopească într-o operă ce nu aparţine niciuneia, ci deopotrivă tuturor.
Dintr-o altă perspectivă, enciclopedia lansată joia trecută, la Muzeul Goleşti, într-o ambianţă de elevată ambianţă intelectuală, reprezintă o operă deschisă. Fiecare cititor îi va putea percepe conţinutul dintr-o perspectivă proprie, a sensibilităţilor, informaţiilor şi experienţelor personale. Dar este şi o operă deschisă spre viitor, când va putea fi completată atât cu noi informaţii sau abordări ale trecutului, cât şi, mai ales, cu fapte ale prezentului de acum şi de aici, care să fie demne de a fi trecute, ulterior, peste ani, în ediţiile revizuite şi adăugite ale lucrării.
Obligaţia faţă de prezent este una fundamentală, întrucât aceste spaţii istorice ale românismului reprezintă, parafrazând spusele regelui Mihai, nu o moştenire de la părinţii noştri, ci doar un împrumut de la copiii noştri.
În vremurile de-acum, a vorbi despre muzică şi, mai ales, despre un cor, pare cu totul anacronic. Aniversarea corului „Preludiu“ mă obligă, totuşi, să înving astfel de prejudecăţi, întrucât evenimentul respectiv are unele semnificaţii în afara scenei şi a partiturilor muzicale. Faptul că un cor a rezistat 40 de ani este, în sine, o performanţă. Iar performanţa este cu atât mai mare cu cât această formaţie artistică a traversat fără prea multe „pagube colaterale“ ruptura revoluţionară din 1989 şi perioada tranziţiei care a urmat. Continuitatea se datorează, fără îndoială, profesionalismului, dar acesta n-ar fi fost suficient să-i asigure corului şi stabilitate. În vremuri în care se contesta orice, corul „Preludiu“ putea deveni uşor o ţintă a demolării... Întrebarea „ce-ai făcut în ultimii cinci ani?“ a reprezentat multă vreme principiul unei justiţii de bulevard, de tip neobolşevic, dar cu semn schimbat, care a făcut ravagii şi în domeniul cultural. Au fost puse la zid instituţii, cărţi, publicaţii, creaţii de tot felul, repertorii, scriitori, jurnalişti, personalităţi ale vieţii culturale şi artistice. „Preludiu“ nu numai că a rezistat, dar a continuat să se dezvolte şi să se înnoiască, mereu şi mereu, în jurul axului său, care îi este fondator şi dirijor, maestrul Voicu Enăchescu. Patru decenii din viaţa acestui om sunt depozitate în corul căruia i-a dat nume, glas şi istorie, cum spunea cineva, la concertul aniversar de sâmbătă seara. Voicu Enăchescu se confundă cu istoria acestui cor, dar mai presus de toate se confundă cu o anume atitutine faţă de artă, de oameni, de lume, de prieteni. El reprezintă un criteriu şi un reper, nu numai pe pupitrul dirijoral, ci şi dincolo de el. Dirijorul fondator a devenit o siglă, transformându-şi numele în renume. Când, în lumea culturii, în general, spui Voicu, se ştie despre cine e vorba. Acum, „Preludiu“ este bijuteria Centrului Naţional de Artă „Tinerimea Română“, instituţie complexă, redefinită managerial de Voicu Enăchescu. Acesta a refondat, practic, tradiţia interbelică a asociaţiei cu acelaşi nume, apărută în peisajul spiritual al ţării încă din anul 1888. Prin felul său de a fi şi datorită prestigiului personalităţii sale artistice, Voicu a reuşit să realizeze reabilitarea clădirii actuale, veche de peste nouă decenii şi care era cunoscută sub denumirea de „Palatul Societăţii Tinerimea Română“. Voicu Enăchescu aparţine demult categoriei aerate şi sensibile a maeştrilor, cei care dau sensurile de evoluţie ale oricărui domeniu artistic. Specialiştii în muzică ştiu mai bine care sunt explicaţiile de natură profesională pentru acest înalt prestigiu. Dar perfecţionismul de filigran al interpretării şi completitudinea repertorială n-ar fi putut asigura de la sine supravieţuirea la vârf, într-o profesie măciantă de atâtea orgolii. Viaţa unui cor de elită presupune mult mai multe. Ea este imposibilă fără acea „chimie“ între oameni, care le poate naşte disponibilitatea rară de a-şi dizolva propriul ego într-o identitate colectivă, singulară şi singularizatoare totodată. Este vorba despre un proces necuantificabil, pentru care nu există reţete, ca peste tot acolo unde se întâlnesc oameni, temperamente, carcatere şi niveluri de educaţie şi cultură atât de diferite. Arta armonizării atâtor individualităţi este mai importantă, poate, decât arta propriu-zisă a dirijatului. Iar măestria lui Voicu Enăchescu, timp de patru decenii, rezidă şi în maniera în care a „dirijat“ această complicată şi imprevizibilă construcţie colectivă – întâi de toate umană şi abia apoi artistică.
Peisajul este dezolant. România este îngenuncheată, iar de pe grumazul ei se înalţă ecourile unui hăhăit sinistru. Totul este întors pe dos, logica a fost pulverizată, minciunile au căpătat proporţii cosmice, manipulările fac aerul irespirabil. O „juntă“ de şase halate din molton roşu se substituie suveranităţii poporului şi nimănui nu-i pasă. Speranţele atâtor generaţii în protecţia occidentală se transformă, miraculos, în acte sinucigaşe. Din locurile de unde românii aşteptau protecţie se aud, dimpotrivă, ameninţări şi ultimatumuri. Cei care trebuia să ne reprezinte ne trădează. Cei care trebuia să ne apere ne somează. Preşedintele CE, fără să aibă vreo atribuţie, îşi permite să dicteze unui guvern suveran ce să facă, fără să-i pese cuiva că respectivul încalcă Tratatul de la Lisabona şi toate regulile comportamentului intracomunitar. În textul asumat de un oficial american se regăsesc, în mod straniu, expresiile „aşa cum se ştie“ şi „se pare“, adică exact „probele“ acuzării din procesele staliniste ale secolului trecut. Acelaşi oficial vorbeşte despre „vot ilegal masiv“ la referendum, dând din umeri a nepăsare că minte în faţă un întreg popor. Fostul preşedinte anunţă lovitură de stat într-un stat din centrul Europei şi nimeni nu reacţionează la această diversiune de proporţii! Ambasadorii de prin România îşi pun perna pe cap, iar serviciile secrete străine care mişună pe-aici iau pauză de masă. În schimb, Berlinul cauţionează înfiinţarea sub Băsescu a unui fel de Republică de la Salo. Un piţifelnic de la biroul de presă al guvernului german anunţă că premierul Românei „va fi judecat conform faptelor sale“ şi nimeni nu-l trage de mânecă pentru un asemenea afront inadmisibil. La adăpostul unei susţineri stranii şi ruşinoase din exterior, clica lui Băsescu jubilează, afişând un tupeu inimaginabil. După ce au produs o dezbinare adâncă în societatea românească, tot ei îi acuză pe ceilalţi de dezbinare. După ce au făcut praf statul de drept, tot ei se vaită că au fost supuşi unei lovituri de stat. După ce şi-au subordonat politic instituţiile de represiune ale statului, tot ei se vaită că alţii au încălcat democraţia. După ce au primit peste şapte milioane de voturi împotrivă, cântă pe la ferestre că au învins şi şi-au luat ţara înapoi. Aceste uimitoare răstălmăciri ale adevărurilor, realităţii şi voinţei oamenilor din toată această perioadă poartă un nume, un singur nume, în faţa căruia nu-ţi rămâne decât să-ţi scoţi pălăria şi să spui „Ave, Caesar!“. Poporul îşi merită soarta... Spre uluirea naivilor care mai credeau în democraţia occidentală, un preşedinte demis de popor se întoarce pe funcţie printr-o politică de dictat. Cel care a ruinat în numai câţiva ani sistemul politic democratic ce abia se înfiripase în ultimele decenii se reîntoarce la putere în numele „apărării democraţiei“! Halucinant! Ce va urma este deja anunţat. Băsescu nu va avea altă agendă publică decât plata datoriilor. Adică, pe plan intern, prigoană şi răzbunare împotriva politicenilor şi jurnaliştilor care i-au fost potrivnici, iar pe plan extern, achitarea obligaţiilor faţă de cei care l-au repus în funcţie. În economie – n-are ce să facă, ne conduce FMI. Politică externă – zero barat, ca şi până acum. Îi rămâne să facă tot ceea ce a făcut până acum: activarea sistemului infernal de represiune pe care l-a construit în subteran şi care va lucra la turaţie maximă. Cuvintele-cheie ale viitoarelor anchete deja au apărut în declaraţii ale procurorului general şi ale altor magistraţi băsişti din CSM: instigare, defăimare, lovitură de stat în formă continuată, împotrivire la decizii ale autorităţilor statului etc. Băsescu a şi prevenit, la un moment dat, că, mai mult decât să revină la Cotroceni, prioritatea sa este ca toţi cei vinovaţi de „prejudicii economice, financiare şi de imagine aduse României“ – provocate prin suspendarea sa, desigur! – să fie anchetaţi şi să răspundă în faţa legii. Om diabolic care tot timpul a transmis serviciilor secrete şi procuraturii ordine în mod public, prin televiziuni, lui Băsescu nu-i va rămâne de făcut decât să savureze cum i se îndeplinesc deciziile prestabilite, încă dinainte de referendum, la chefurile din fundul curţii. Băsescu a intrat în faza ultimă a puterii sale devastatoare. Cea mai urâtă, mai dramatică şi mai sângeroasă din ultimele două decenii. Este grăbit, că n-are decât doi ani pentru a lichida tot – adversari politici, presă opozantă, reguli democratice, libertăţi cetăţeneşti. Plângerile penale vor fi mai dese ca biletele de tramvai. Industria ascultării telefoanelor şi anchetele în masă, prin casele şi curţile oamenilor, vor reprezenta principalul instrument de diseminare a fricii într-un popor dezorientat, resemnat şi abandonat de puterile europene. Reinstalat fără restricţii la comanda unui stat securist, Băsescu este acompaniat de o clică de fanatici, de tot felul de canachei şi macovei, de papahagi şi sicofanţi mistuiţi de pofta puterii şi a răzbunării. Băsescu şi modelul pe care-l întruchipează nu pot reprezenta un viitor pentru România. Revenind pe funcţie, el doar şi-a amânat sfârşitul politic. Dar, faptul că a revenit prin diktat extern va face şi mai dureroasă despărţirea de regimul său. Până atunci, ţara va fi înecată de mâlul acestor rinoceri ai politicii, care inundă străzile, potecile, televiziunile, curţile, casele – urlând ameninţări la adresa „strigoilor din USL“ şi cerând anchete, sub pretextul eşuării loviturii de stat. La acest capitol, o comparaţie cu starea de lucruri din vremea lui Ceauşescu este descurajantă. Nu mai contează că securitatea de atunci era un fel de tabără de pionieri faţă de sistemul securist pus la punct de Băsescu. Securitatea şi procurorii de atunci măcar ascultau de partidul comunist, exista cineva la care năpăstuiţii puteau face, chiar de formă, memorii. În plus, disidenţii acelor vremuri aveau speranţa unei susţineri, poate chiar evadări, în Occident. Exista acel halou de protecţie, mai mult sau mai puţin iluzorie, din partea lumii democratice, exista „ceva“ de la care, la o adică, putea să ne vină o mână de ajutor. Acum, aşa ceva nu mai există. Ceea ce este cu adevărat dramatic. Băsescu, mai abitir decât Ceauşescu, a căpătat patalama de la licuricii cei mari să facă orice în ţară cu adversarii săi politici. Culmea, în numele democraţiei! Drept pentru care, şi din această perspectivă, românilor nu le mai rămâne decât să îngâne, pe drumul puşcăriilor, precum gladiatorii înainte de a-şi începe spectacolul morţii: „Ave, Caesar, morituri te salutant!“. Publicat în ziarul AZI de luni, 27 august 2012
Sa fie soare si pe strada mea si pe-a voastra, iar prietenii sa ne fie prieteni, in adevaratul sens al cuvantului… Sunt idealista, dar mi-ar placea ca prieteniile sa fie prietenii, relatii de suflet sa fie bazate pe incredere, bun-simt si respect, sa fim sinceri cu noi insine si cu ei, sa-si spuna cand fac ceva bine sau cand gresesc, sa nu fim ipocriti si sa ne spunem verde in fata ceea ce avem de spus. Nu sunt de acord ca relatiile dintre doi oameni sa se bazeze pe minciuna si pe falsitate sau doar pe-o iesire intr-un club sau la un cico. Putem foarte bine sa mergem la preot si sa ne spunem toate pacatele, necazurile si nazuintele, dar noi avem nevoie si de un prieten, nu numai de un duhovnic. Prietenii trebuie sa ne fie alaturi si la bine si mai ales la rau. In orice prietenie, cei doi sunt legati prin ceva, fie ca sunt dorinte sau gusturi comune, fie ca sunt empatici si-si impartasesc gandurile din priviri, sperantele si timpul ala putin si bun si avem nevoie de astfel de oameni langa noi, apropiati de sufletul nostru.
