Băsescu a înviat. A revenit la starea lui naturală. Crocodilul ce părea că leneveşte pe plajă a izbit din coadă. Numai că, a lovit în gol. Iar coada s-ar putea să i se întoarcă după ceafă. Nu este vorba despre o dispută între Băsescu şi Ponta. Este vorba despre situaţia în care o persoană care ocupă vremelnic o funcţie se opune cu vehemenţă deciziilor unor importante instituţii ale statului, şi anume Guvernul şi Parlamentul. Problema creată este de natură instituţională, nu personală. Lui Băsescu i s-au pus în faţă o decizie a Guvernului României şi o declaraţie a Parlamentului României care nu sunt referitoare nici la demiterea sa, nici la vreo declaraţie de război, ci doar la participarea la nişte şedinţe ale UE, care au loc cam de două ori pe an. Guvernul şi Parlamentul au stabilit o procedură civilizată şi echilibrată pentru o participare cât mai eficientă pentru ţară la aceste summit-uri. În declaraţia adoptată de Parlament nu se vorbeşte despre extirparea lui Băsescu din peisajul politicii externe româneşti. Dimpotrivă, cu echilibru şi discernământ politic, declaraţia produce o diviziune a muncii între preşedinte şi premier, în funcţie de tematica abordată la şedinţele Consiliului European. Băsescu poate să participe la acele summit-uri care au pe ordinea de zi probleme de securitate globală şi regională, de strategii comune în domeniul apărării, al siguranţei naţionale, al politicilor externe coordonate ale UE în raport cu state din alte regiuni ale lumii. Iar premierul ar urma să meargă la acele şedinţe referitoare la bugete, la politici fiscale şi la alte asemenea subiecte proprii Executivului, cum se va întâmpla şi la şedinţa din 28 iunie. Lui Băsescu nu-i cădeau galoanele dacă înţelegea sensul constructiv al acestei declaraţii, acceptând raţional clarificarea pe care textul respectiv o aduce unor ambiguităţi de natură constituţională. La instalarea în al doilea mandat, Băsescu declara că de la jumătate din populaţia ţării a primit încredere, iar de la cealaltă jumătate a primit o lecţie. Băsescu n-a învăţat nimic din acea lecţie. Odată cu votul lor, cei care l-au ales nu i-au dat şi dreptul să jignească şi să persifleze pe toţi cei care au altă opinie decât domnia sa. Nici în declaraţia de marţi seara nu s-a putut abţine să nu ia peste picior presa, să nu ironizeze comentatorii şi analiştii care participă la emisiuni televizate, să nu jignească pe cei care au titluri ştiinţifice de doctor – la care n-ar fi putut să aspire neam de neamul lui – şi, nu în ultimul rând, să facă din nou bancuri proaste la adresa vârstei premierului Ponta. Băsescu n-a fost votat pentru a avea asemenea comportamente. Nicio Constituţie, de care el se prevalează după cum are chef, nu-i conferă dreptul la astfel de atitudini. Băsescu este incorigibil şi needucabil. Sensul în care evoluează istoria şi societatea este, din fericire, unul care rejectează asemenea specimene politice. Rezultatele catastrofale obţinute de PDL la alegerile locale confirmă sanitatea electoratului român şi hotărârea acestuia de a se curăţa de un mod de a face politică pe care-l ilustrează Băsescu, Udrea, Boc şi celelalte accidente nefericite din istoria politică a ultimului deceniu. Pe Băsescu nu-l va învinge unul sau altul dintre adversarii săi politici. Eşecul său nu va fi în faţa lui Ponta sau a Parlamentului. El va fi înfrânt de propriul caracter şi de propria fizionomie cu care a urâţit o ţară atâta amar de vreme. El va fi învins de energia pozitivă, difuză, persistentă, dar nenominalizată a unui întreg popor, care deja a arătat că nu poate să rabde la nesfârşit umilinţa, jignirile, aroganţa şi spiritul malefic al unui regim politic instaurat şi întruchipat de acest Traian Băsescu. Publicat în ziarul AZI de joi, 14 iunie 2012
Rezultatele alegerilor locale exprimă, înainte de toate, forţa unui vot moral. Mai presus decât motivaţia socială, economică ori politică, votul românilor a avut puternice resorturi morale. În stârnirea acestui adevărat tsunami anti-PDL a contat, fără îndoială, situaţia socială din ţară, ilustrată statistic, între altele, şi de faptul că 1 milion de cetăţeni au căzut sub pragul de sărăcie, în ultimii doi ani. A contat situaţia economică în care incompetenţa, clientelismul şi corupţia fostei guvernări au produs un blocaj generalizat, în economie şi mediul de afaceri. A existat şi o componentă de vot pozitiv, din partea unui electorat ataşat valorilor politice ale partidelor care compun USL. Mai presus de toate, însă, votul de duminică exprimă o revoltă de ordin moral a cetăţenilor României la adresa aroganţei şi suficienţei afişate de liderii fostei guvernări. PDL-ul a fost vânat de atâtea voturi împotrivă întrucât întruchipează un comportament pe care românii îl doresc rejectat din viaţa politică. Oamenii pot îndura oricâte măsuri de austeritate, ştiu în ce lume trăim, dar nu pot suporta aroganţa şi opulenţa sfidătoare a unor guvernanţi corupţi şi incompetenţi şi nici minciunile şi umilinţa la care sunt supuşi din partea acestora. În societatea românească se menţin reziduurile unei „culturi a suferinţei“, inoculată în atâţia ani de privaţiuni de la cerinţe elementare ale vieţii cotidiene. Aceste reminiscenţe ale obişnuinţei cu viaţa grea le-ar fi permis, poate, oamenilor să accepte mai uşor raţiunea unor măsuri de austeritate. Dar asta nu înseamnă că ar putea accepta la nesfârşit abuzul de putere care a însoţit respectivele măsuri, prin corupţie, clientelism şi sfidarea unor drepturi cetăţeneşti elementare. Votul de duminică n-a rejectat un simplu partid din instituţiile de putere locală, ci a rejectat, de fapt, modul de a face şi de a fi în politică, pe care acel partid îl întruchipează. A rejectat suficienţa şi atitudinea dispreţuitoare a liderilor acestui partid faţă de problemele reale ale oamenilor şi societăţii, în ansamblu. A rejectat penibilitatea unei formaţiuni politice transformată într-un simplu gramofon al lui Traian Băsescu. A rejectat tot cortegiul de comportamente jignitoare pe care nişte parveniţi din acest partid le afişează sistematic în spaţiul public, spre a-şi justifica sinecurile bine plătite, cu care sunt răsplătiţi din banii statului. De aceea, votul de duminică este mai mult decât un vot politic. Este un vot de sancţiune morală, care trimite la aşa-zisele „valori fără valoare“ pe care PDL a încercat să le impună în societatea românească, sub comanda lui Traian Băsescu. Sunt voci care pun situaţia de acum a PDL exclusiv pe seama lui Băsescu. Lucrul este adevărat doar pe jumătate. Pentru că partidul, totuşi, avea o conducere, care putea să-şi asume un alt mod de raportare la politicile impuse de Băsescu. Unde erau „marii bărbaţi politici“ ai partidului? După unele voci, ei erau, de fapt, nişte fuste. Votul de duminică rejectează din viaţa politică inclusiv acest tip de relaţii instituţionale malformate, dintre un preşedinte autoproclamat „jucător“ şi un partid de guvernământ lipsit de verticalitate şi de responsabilitate politică în conceperea şi adoptarea propriilor decizii. Acest vot mai rejectează în plus şi toată cohorta de propagandişti şi trompete ale acestui regim nefast. Cei care au închinat ode acestui melanj toxic, dintre un preşedinte nepregătit să respecte regulile constituţionale şi un partid incapabil de viaţă democratică, sunt, deopotrivă, avertizaţi prin votul de duminică. Votul împotriva cutărui candidat de primar sau de consilier n-a fost decât ocazia, şi nu cauza unei atitudini de rejectare de către cetăţeni a întregului cortegiu de personaje care au confiscat ţara în ultimii ani, cu propagandiştii lor cu tot. Publicat în ziarul AZI de marţi, 12 iunie 2012
În ţară, Băsescu nu prea mai are muşterii care să-l asculte. Şi-atunci, se dă important pe unde-apucă, prin străinătate, unde se mai găsesc nişte gură cască la vorbele lui. Cel mai recent exemplu este cum a prezentat el, în America, problema despăgubirilor şi restituirilor de proprietăţi, subiect despre care, în România, tace mâlc, de vreo şapte ani de zile. La Chicago, însă, l-au apucat brusc confesiunile. El le spunea românilor de-acolo că, spre deosebire de Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, ţara noastră n-a aplicat o plafonare a despăgubirilor, a aplicat „restitutio in integrum“, a fost un principiu costisitor şi greoi, a stimulat apariţia fraudei şi imposturii, au devenit proprietari oameni care nu au fost vreodată proprietari, unii au venit cu certificate de pe afară, că „sunt rude de-a cincea spiţă cu defunctul“, alţii care au revendicat mult mai mult decât aveau ş.a.m.d. Tabloul prezentat este foarte corect. Dar, pentru cei de-acasă, problema este cine poartă răspunderea pentru situaţia pe care a descris-o? Băsescu a vorbit ca şi cum ar fi analist politic şi nu marele preşedinte-jucător, care a girat toate deciziile catastrofale în această materie. El avea datoria nu să reia ce scrie presa, de ani de zile, ci să facă o declaraţie „in integrum“ asupra temei, mai ales că n-a vorbit niciodată în clar despre acest subiect. El a fost preşedinte-jucător şi nu spectator, ca la teatru, la tot ce s-a-ntâmplat de şapte ani în România, în materie de restituiri. Legea proprietăţii, cu acel „restitutio in integrum“ – despre care spune că a fost „costisitor şi greoi“ – a promulgat-o cu grăbire, după ce a fost impusă, în 2005, de marea lui discipolă, fosta procuroare ceauşistă Monica Macovei. Băsescu şi nu altcineva a făcut din acest personaj mediocru un fel de geambaş peste vieţi şi destine omeneşti, dându-i mână liberă în domenii care-i depăşesc şi probitatea, şi pregătirea, şi competenţa. Unde sunt studiile de impact, care trebuia să însoţească acea lege? E uşor să constaţi, după şapte ani, că a fost un fiasco. Ne vorbeşte dl Băsescu despre fraudă şi impostură în materie de despăgubiri. Dar în vremea cui a înflorit fauna falsificatorilor de dosare şi a recuperatorilor de creanţe de la stat? În vremea cui s-a născut şi a început să sugă marea căpuşă a economiei naţionale numită Fondul Proprietatea, care numai de foştii mici proprietari nu s-a ocupat? Pe când se constituiau reţelele infracţionale în materie de despăgubiri de la ANRP şi primării, marea justiţiară Monica Macovei se ocupa de dosare împotriva adversarilor politici. Înţelegem că Macovei era ocupată. Dar unde era Traian Băsescu? În şapte ani de zile, cu toate butoanele serviciilor secrete în faţă şi cu puteri aproape discreţionare, el a tăcut chitic despre mafia imobiliară şi a despăgubirilor. Nu cumva, ca să citez expresii din vocabularul său ideatic, are ceva de ascuns? Se mulţumeşte să spună că „statul va găsi soluţii şi nu va renunţa la acest principiu“. Care stat? Care soluţii? Şi când? Mare caracter cum este, abia aşteaptă să dea vina pe actualul guvern. Cu nici trei săptămâni în urmă, Guvernul MRU anunţa că proprietarii vor primi doar 15 la sută din valoarea despăgubirii cuvenite. Atunci, Băsescu a tăcut. Acum, la Chicago, spunea că „cei care au dreptul la o restituire o vor primi, în natură sau în bani, aşa cum se evaluează ea astăzi“. „Aşa e Băsescu“, spun unii. Dar nu mai e deloc mulţumitor să ne consolăm cu asta. Publicat în ziarul AZI de joi, 24 mai 2012
Fiind cam stătut şi nevorbit în ultima vreme, Traian Băsescu s-a dezlănţuit într-un recital de politologie neaoşă în faţa unui auditoriu românesc de la Chicago, selecţionat cu grijă şi pregătit cu atenţie. Printre mirosuri de sarmale şi bucăţi prăjite de cârnăciori olteneşti tăiaţi în patru la capete, Traian Băsescu şi-a expus concepţia sa revoluţionară despre lume şi viaţă. Esenţa acesteia o reprezintă lupta permanentă cu fantoma comunismului. Găselniţa pe care o tot foloseşte de la o vreme, ca o pildă universală, este că statul român „nu poate funcţiona cu legi capitaliste aşezate peste instituţii comuniste“. Expresia reprezintă quintesenţa înţelepciunii sale politice. „Asta am înţeles eu şi este cel mai bun lucru pe care îl las gratis preşedintelui care va veni după mine“, a spus Băsescu la Chicago, pe un ton senioral. Din păcate, el va lăsa moştenire cu totul alte lucruri, mult mai grave, pe care viitorul preşedinte va trebui să le înlăture din practica politică a ţării. Dacă actualul preşedinte crede că succesorul său va fi bântuit tot de fantoma comunismului, apoi chiar că n-a înţeles nimic din cele două mandate. Nemaiavând ce spune oamenilor, Băsescu rămâne încremenit în obsesiile sale anti-comuniste. Şi nu pentru că ar crede în aşa ceva – ar râde ciob de oală spartă –, ci pentru că anticomunismul său dă satisfacţie la un anumit lumpen de lux, ieşit de prin tomberoanele tranziţiei şi pentru care anticomunismul nu este decât o îndeletnicire profitabilă, aducătoare de sinecuri plătite gras, gustări fine prin saloane simandicoase şi călătorii la business class. Lipsit de orice susţinere în societatea românească, Băsescu rămâne în braţe cu patapievicii, tismănenii şi mărieşii care-i îngână pe la urechi balade ameţite despre cum se poate intra în istorie luptând cu fantoma comunistă. Dizertând mereu despre „instituţiile comuniste“ Băsescu vorbeşte doar despre prefecturi şi judeţe. Impostura este totală. Aceste denumiri n-au fost create de comunişti, ci sunt proprii administraţiei româneşti din perioada interbelică. Ele au fost reinventate în perioada lui Ceauşescu, ca o delimitare simbolică de fostele raioane şi regiuni de inspiraţie sovietică. După declaraţiile pe care le face, Băsescu ar dori, de fapt, reînfiinţarea acestora din urmă. Aşa cum şi din parlament vrea să facă o nouă Mare Adunare Naţională. Fixaţia pe care Băsescu o are pentru desfiinţarea judeţelor şi consiliilor judeţene se bazează pe o argumentaţie ridicolă, pe care o repetă într-una: că drumul judeţean dorit de unii nu se pupă cu direcţia drumului judeţean dorit de vecini! Poate o fi existând câte-un drum realizat de vreun judeţ care să nu fi fost continuat în judeţul vecin din lipsă de fonduri – Băsescu n-a putut să dea niciodată un exemplu concret – dar astfel de situaţii izolate nu justifică răsturnarea unei întregi administraţii naţionale. Este mult de lucru, fără îndoială, până când instituţiile publice vor răspunde aşteptărilor cetăţenilor, dar soluţia nu este schimbarea firmelor de la intrare. Sau a paturilor. Băsescu a desfiinţat şcoli, îndepărtându-le de copii, a desfiinţat spitale, îndepărtându-le de bolnavi. Acum vrea să desfiinţeze judeţele, ca să pună şi mai abitir oamenii pe drumuri, până la „regiune“. În rest, ce instituţii comuniste o fi văzând Băsescu? Toată arhitectura instituţională a României a fost realizată cu viză şi ştampilă din străinătate, în cadrul a tot felul de procese de preaderare. Altfel nu eram primiţi nici în NATO, nici în UE. Armata şi serviciile secrete au fost croite după voinţa NATO şi a serviciilor partenere. Agenţiile şi autorităţile guvernamentale au fost aprobate de tot felul de raportori, mai întâi de la Consiliul Europei şi, apoi, de la Comisia Europeană. Administraţia locală a fost înfiinţată după modele importate de la UE. Cum de s-or fi strecurat atâtea „instituţii comuniste“ prin această plasă deasă, de trebuie dl Băsescu să se lupte, săracul, tot timpul cu ele? Publicat în ziarul AZI de luni, 21 mai 2012
Evenimentul central al zilei de ieri pare să fie adoptarea de către Guvern a ordonanţei reîntregirii salariilor şi a pensiilor. Decizia ar fi fost luată şi de fosta guvernare. Propaganda acesteia susţine, însă, că ar fi reîntregit salariile într-o singură tranşă, nu în două, cum a procedat actualul Guvern. E multă demagogie în această susţinere, întrucât, în proiectul scrisorii de intenţie cu FMI, redactat de guvernul Ungureanu, era prevăzută o cotă de majorare de 5 la sută, nicidecum 15 la sută şi nici măcar 8 la sută, cât a alocat actualul Guvern. O altă speculaţie făcută de opoziţie este că ordonanţa reîntregirii ar reprezenta, de fapt, o pomană electorală. Dacă Boc mai apuca să facă el această majorare, nu era pomană electorală, era, probabil, înţelepciunea măritului conducător şi rodul guvernării sale geniale... Ordonanţa reîntregirii salariilor şi pensiilor era o decizie aşteptată. Mai puţin aşteptate erau, însă, alte câteva orientări schiţate de Guvern şi care au devenit publice tot ieri. Ecranarea lor de către ordonanţa în discuţie nu le diminuează importanţa. Dintre aceste evenimente mai puţin vizibile cel mai important cred că este promovarea în şedinţa de guvern, de către Ministerul Economiei, a unui Memorandum referitor la deschiderea negocierilor pentru un acord de colaborare cu China. În sfârşit, ne trezim, destul de târziu, pe o temă în care Bulgaria şi Ungaria – ca să nu mai evoc alte ţări din inima Europei – au avansat demult. Premierul chinez Wen Jiabao a participat de curând la forumul ţărilor din Europa Centrală şi de Est organizat la Varşovia, anunţând disponibilitatea ţării sale de a investi în această zonă peste 100 miliarde dolari. De la Varşovia, liderul chinez a poposit la Budapesta, unde a anunţat deschiderea unei linii de credit de 1 miliard dolari. România a fost salutată din zbor... Iar în Bulgaria, investiţiile chineze sunt avansate şi mult mai ample, ca urmare a unei întâlniri pe care premierul Boiko Borisov a avut-o încă de acum doi ani, la New York, cu o importantă delegaţie chineză. În vremea aceea, Boc avea alte preocupări, se sălta pe tocuri ca să ţipe la opoziţie, iar Băsescu, aflat pe-acolo, lucra probabil „la patru cuburi“ prin sediul amabasadei române. Ignorarea relaţiei cu China este una dintre marile erori ale regimului Băsescu, fiind chiar pasibilă de încadrare la un fel de prejudiciere a interesului naţional. Când lumea întreagă – inclusiv ţări din UE şi îndeosebi cele vecine – parafau acorduri financiare şi investiţionale cu parteneri chinezi, Traian Băsescu avertiza miniştrii, în plină şedinţă de Guvern, să nu care cumva „să se întoarcă la trecut“... Adică la comunismul care-i bântuie numai lui prin cap. Memorandumul guvernamental este primul pas spre deschiderea negocierilor economice cu China. Textul se referă la colaborări în domeniul infrastructurii, energiei, transporturilor, comunicaţiilor etc. Mai bine mai târziu decât niciodată, se spune, deşi, în aceste domenii şi în condiţii de criză, timpul pierdut costă bani. După cum bani costă şi prostia politică. Un alt lucru nou ce vine dinspre Guvern este flexibilizarea regulii „1 contra 7“, restricţia conform căreia în instituţiile publice se poate angaja un om numai după ce pleacă şapte. Florin Georgescu anunţă că regula se va păstra, dar se va aplica pe ansamblul fondului de salarii din întreg sistemul bugetar. Pe sectoare de activitate, regula se va aplica diferenţiat. „Se poate ca într-un sector să se aplice 1 la 10 şi în altul 1 la 5, dacă noile angăjări se justifică economic, funcţional şi sub aspectul eficienţei“, spunea vicepremierul. Aceste două exemple sunt încurajatoare pentru speranţa noastră că actualii guvernanţi gândesc mai altfel, mai deschis şi inovator şi că, prin astfel de decizii curajoase, ţara va începe să se aerisească. Publicat în ziarul AZI de joi, 17 mai 2012
