Demisia ar fi fost cea mai favorabilă variantă pentru Traian Băsescu. Câteva argumente sunt la nivelul simţului comun. Dacă nu va fi demis, Băsescu va purta povara unui imens vot de respingere. Oricât ar face pe viteazul, el mai are luciditatea să ştie ce-nseamnă cocoaşa a peste 7 milioane de voturi pentru demitere. Desigur, nu-i pasă ce vor gândi aceşti oameni când îl vor revedea la Cotroceni, dar defilarea lui pe la UE, cu această povară în spate, nu este prea confortabilă. Până la sfârşitul mandatului, ar fi privit ca un fel de Lukaşenko şi nimic mai mult. Va rămâne în istorie ca un preşedinte ilegitim, instalat cu forţa de o „juntă constituţională“, un fel de „Preşedinte Masă verde“, cum îl numea cineva – mult prea umilitor pentru orgoliul său bolnăvicios. Aberaţia despre lovitura de stat s-a fumat şi n-o va mai putea invoca să facă pe victima. Absurditatea argumentului pe care l-a folosit în această campanie l-a acoperit de ridicol. Nimeni din Uniunea Europeană n-a crezut şi nu crede în halucinaţiile lui Băsescu despre lovitura de stat. Această diversiune, susţinută inconştient de nişte mutanţi politici, ce se pretind şi intelectuali, va rămâne una dintre cele mai ruşinoase tinichele atârnate în veci de coada acestui personaj malefic şi a clicii sale. Va fi mai mult decât penibil să iasă în lumea civilizată, după ce, la aşa-zisa „lovitură de stat“, plăsmuită de imaginaţia lui bolnavă, au participat peste 8 milioane de români! Minciuna, ridicată la rang de politică de stat, pe plan intern şi internaţional, a expirat. Dacă va demisiona, Băsescu va scăpa de o izolare vecină cu disperarea. Revenirea la Cotroceni ar fi, pentru marele jucător, un chin. Guvernul nu l-ar băga în seamă, Parlamentul, nici atât. Drama lui este că alegerile sunt prea aproape pentru a mai fi depusă vreo moţiune de cenzură, iar revenirea „trădătorilor“ lui Oprea în tabăra PDL pare imposibilă. Singura lui jucărie va fi aceea care-i place cel mai mult: ticluirea de dosare penale împotriva adversarilor politici. Va trece la represalii împotriva celor din Guvern, Parlament şi presă care „l-au umilit“. Nu poate demite guvernul, dar îl poate decima. Nu poate dizolva Parlamentul, dar îl poate destructura cu ajutorul ANI şi a dosarelor penale. E greu de crezut, însă, că asemenea acte iresponsabile de stat poliţienesc vor mai avea vreun ecou favorabil pe la Bruxelles, oricât de mulţi ar fi banii puşi în joc pentru vreo nouă campanie de susţinere. PPE şi-a văzut deja sacii în căruţă şi nu pare dispus să pluseze. Pe plan intern, politica de cătuşe ordonată de Băsescu va spori şi mai mult ostilitatea poporului, iar prezenţa lui la Cotroceni va fi un bolovan electoral de gâtul PDL şi al fripturiştilor care se lipesc de acest partid în anunţata Mişcare Populară. Campania electorală a acestora, cu Băsescu în faţă, în spate sau în frunte, ar fi mană cerească pentru USL. Pentru a se salva electoral, PDL ar trebui, dimpotrivă, să-l extirpeze pe Băsescu din câmpul electoral, să-l ascundă şi să stea cât mai departe de el. Altfel, revolta oamenilor care au votat pentru demiterea lui şi s-ar trezi iarăşi cu el pe cap ar atinge paroxismul. Mesajele despre demisul, trişorul, şmenarul, laşul, mincinosul ar reduce la tăcere orice încercare a partidului lui Blagovei de a mai scoate capul în faţa electoratului. În sfârşit, dar nu în ultimul rînd, dacă va demisiona, Băsescu îşi va păstra toate privilegiile conferite de lege foştilor preşedinţi – indemnizaţie şi locuinţă de protocol pe viaţă, cabinet, pază SPP, maşină de serviciu etc. Acestea nu i s-ar mai acorda, însă, în cazul în care ar fi demis. Legea face distincţie între demisia din proprie iniţiativă şi demiterea ca urmare a unui referendum. Iar Băsescu nu este dintre cei care să nu se gândească la propriile privilegii. Ba, dimpotrivă. Publicat în ziarul AZI de marţi, 21 august 2012
Referendumul a adus în prim plan problema de fond a modului în care este tratată România pe plan internaţional. Interviul televizat de vineri seara cu preşedintele interimar Crin Antonescu pune reflectorul pe destule colţuri de umbră ale acestui aspect. Viziunea lui Antonescu despre statutul României în lume confirmă, încă o dată, că a fi occidental nu presupune deloc să fii epatat de occident. Occidentalismul include verticalitatea unui anumit spirit critic şi nicidecum supuşenia pupării papucului, în speranţa primirii ori păstrării firmanului. Modul în care preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, şi, respectiv, ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, s-au poziţionat faţă de situaţia politică din România are două caracteristici comune: ignoră parametrul esenţial în orice democraţie, şi anume voinţa populară. Şi, în al doilea rând, nu aduce niciun fel de motivaţie pentru a mări simpatia românilor faţă de UE şi, respectiv, SUA. Ba, dimpotrivă. Impunând anumite condiţii Guvernului de la Bucureşti, preşedintele Comisiei Europene a comis un abuz inadmisibil faţă de un stat suveran. Domnia sa nu are conferite, prin Tratatul de la Lisabona şi nici prin vreun alt act constitutiv european, atribuţii de amestec, direct şi personal, în agenda politică internă a unui stat membru. Ce are de spus – să spună instituţional: fie comisarului din partea României (care e cetăţean francez, pus de Băsescu), fie grupurilor politice ale europarlamentarilor români, fie la şedinţele viitorului Consiliu European. Dl.Barroso nu ne poate pretinde să ne purtăm european şi instituţional, din moment ce domnia sa nu procedează în acest fel. Obligaţiile României sunt consfinţite în tratate, acorduri sau convenţii internaţionale, nu prin acte notariale între vii, cu vreo persoană fizică, fie ea numită Barroso sau Gordon. Criteriile de aderare la UE şi condiţionările subsidiare sunt asumate reciproc şi bilateral. Dl. Barroso nu are mandatul şi nici legitimitatea instituţională „să adauge la lege“, să inventeze cerinţe ad-hoc, pe care să le impună unuia sau altuia dintre statele membre. Cum a fost aceea despre cvorumul la referendum, la care ne-a obligat dl.Barroso, deşi este contrară chiar recomandărilor unei instituţii europene – recte, Comisia de la Veneţia. Nu pentru a face liste imperative în 11 sau 7 puncte a fost ales dl.Barroso în fruntea unui organism executiv al UE. Şi nici ca să prescrie interziceri ale unor drepturi pe care instituţiile naţionale suverane le au potrivit legislaţiilor proprii. O asemenea atitudine este fără precedent în relaţiile comunităţii europene cu o ţară membră. Putea fi întâlnită doar dincoace de cortină, în lagărul socialist din vremea primilor ani ai războiului rece. Specularea spaimelor româneşti manipulate – că, dacă nu-l ascultă, ne decupează din Europa ori „ne taie banii“ – este o atitudine cel puţin ignobilă din partea dlui Barroso. Lumea pretinde de la un personaj politic de o asemenea anvergură să aibă distincţie, demnitate şi, mai ales, să nu intre în combinaţii ce pot lăsa mari semne de întrebare despre resorturile care l-au determinat să facă diverse jocuri. Aceeaşi jignire adusă unei voinţe populare covârşitoare a venit şi din partea ambasadorului SUA. Susţinerea făţişă pe care i-o acordă lui Traian Băsescu s-a confirmat inclusiv prin maniera vădit părtinitoare în care a organizat vizita lui Philip Gordon. Faptul că dl. Ambasador a respins solicitarea fostului preşedinte Emil Constantinescu, de a participa la întâlnirea cu oficialul american, întrece orice închipuire. Pentru dl.Ambasador, anti-băsismul dlui Constantinescu s-a dovedit mai puternic decât pro-americanismul acestuia, ceea ce este de-a dreptul hilar! Poate că dl.Gitenstein o fi, din nou, foarte precipitat să susţină campania electorală americană, dar nu ştim în ce fel absenţa din joc a lui Băsescu ar tulbura efortul domniei sale de a mai obţine un mandat?! Publicat în ziarul AZI de luni, 20 august 2012
Viteza de reacţie a Procuraturii la indicaţiile lui Băsescu, în cazul chestorului Manoloiu, confirmă starea de agitaţie existentă în Parchete. Preşedintele suspendat a târât inadmisibil o instituţie a statului în jocul politic al referendumului. Declicul s-a produs joia trecută, când Curtea Constituţională a decis amânarea cu trei săptămâni a verdictului. Imediat după anunţul CCR, Codruţa Kovesi a dat alarma în sistem. În aceeaşi zi, i-a prelungit mandatul lui Daniel Morar, iar seara, i-a dat dispoziţie adjunctului său, Marius Iacob, să confişte listele de votanţi, aflate la Autoritatea Electorală Permanentă. Parchetul s-a imixtionat într-un proces electoral care nu este nici acum încheiat, comiţând un act politic, considerat abuziv şi ilegal. Acum, procurorii deţin baza de date a celor 7,2 milioane de votanţi împotriva lui Băsescu, având la dispoziţie domiciliul şi CNP-ul fiecăruia. De aici încolo, totul este posibil. Nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror! A doua zi, vineri, Băsescu a indicat primii doi vinovaţi – ministrul Rus şi chestorul Manoloiu, prescriind procurorilor să nu se obosească prea mult şi să le aplice direct reţeta dosarului Adrian Năstase. „Ioan Rus şi chestorul trebuia să ştie un lucru. Au văzut cazul Adrian Năstase, când cel care a dat dispoziţia şi a fost beneficiar, omul politic, a primit doar doi ani de închisoare, pe când funcţionarii care au executat fapta ilegală au primit 5, 6, 7 ani. Deci, eu cred că domnul chestor nu a învăţat nimic din cazul Năstase“, afirma, vineri, Traian Băsescu. „Nu ştiu dacă-i bine, domnu’ chestor!... Mă tem că eu v-am făcut chestor... Nu ştiu dacă-i bine, domnu’ chestor!“, ameninţa Băsescu, în acelaşi context. Şi ameninţările s-au împlinit. În prima zi de lucru care a urmat, luni dimineaţa, Rus a scăpat cu demisia, dar chestorul a şi fost înhăţat de Parchet, direct în calitate de învinuit. Nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror! Băsescu „a făcut“, numai între 2005 şi 2009, peste 3.000 de procurori şi judecători. Mă tem că Băsescu v-a făcut procuror, domnu’ procuror, dar nu ştiu dacă e bine să vă grăbiţi în halul ăsta! Prea e cusută cu aţă de odgon. Chiar dacă aţi dorit doar să faceţi o formalitate, să faceţi pe plac „suspendatului“ şi, apoi, să închideţi dosarul, imaginea de anchetă penală la telecomandă este prea evidentă. Mai subtil, ce dracu’, dom’ procuror! Deveniţi suspect de obedient faţă de Băsescu şi vă faceţi singur deservicii. Dar faceţi deservicii şi ţării, şi „suspendatului“, la un loc. Acesta ar fi acuzat pe nedrept că subordona Justiţia, despre care el spune că e independentă. Păi, cum să mai credem asta, din moment ce justiţia reacţionează aşa de prompt la comenzile lui?! Apoi, din asemenea situaţii pot rezulta concluzii grave despre statul de drept din România, pe care, până la urmă, comunitatea internaţională nu le va putea ignora. Şi nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror! Iar dacă veţi considera că acel chestor chiar este duşman al poporului, nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror! Că viaţa e lungă şi cei 7,2 milioane de români – poate şi mai mulţi – vor reuşi, până la urmă, să readucă legea şi dreptatea în societatea românească. Interesant este, domnu’ procuror, că, aflat chiar în puşcărie, Adrian Năstase se bucură, şi acum, de mai multă încredere decât Băsescu. Într-un sondaj din luna iulie, Năstase are 16,2 la sută încredere, iar Băsescu 15,5 la sută. „Suspendatul“ este deja blamat de majoritatea românilor pentru verdictul dat în procesul lui Adrian Năstase. El este perceput ca fiind şi autorul moral al gestului disperat făcut de fostul premier. Pe mâinile lui Băsescu se află sângele acestuia, oricât ar zice „suspendatul“ că nu e adevărat. Nu ştiu dacă e bine, domnu’ procuror, pentru democraţie, când un puşcăriaş politic se bucură de mai multă încredere decât coautorul moral al trimiterii lui după gratii. Publicat în ziarul AZI de miercuri, 8 august 2012
Oricâte comentarii s-ar face despre demisia lui Ioan Rus, un lucru e cert: fostul ministru de Interne rămâne torpilorul principal al celei mai mari operaţiuni politice din ultimii douăzeci de ani, aceea de demitere a unui preşedinte prin vot popular. Prin declaraţia sa – pe care nu i-o ceruse nimeni – despre listele permanente, Ioan Rus este cel care i-a dat lui Băsescu singura şi principala muniţie de atac pentru invalidarea referendumului. Acesta este un fapt istoric, şi nu o interpretare post-factum. Anunţarea, cu două săptămâni înainte de referendum, pe un ton ritos şi solemn, a unei cifre mincinoase despre numărul alegătorilor a reprezentat singurul argument al întregii campanii de propagandă dusă de Băsescu şi clica sa. Prin anunţarea acelei cifre, poziţia USL a fost zgâlţâită din temelii, iar votul a peste 7,4 milioane de oameni a fost aruncat în derizoriu. Inginerul Rus, cu pretenţii de cap destupat, ştia bine că între evidenţa CNP-urilor şi realitatea votanţilor este o uriaşă diferenţă. După cum este o diferenţă şi între realitatea votanţilor şi configuraţia listelor permanente, stabilită prin lege specială. Rus ştia că pe listele permanente nu sunt trecuţi toţi votanţii. Este o problemă de aritmetică, nu de ecuaţii diferenţiale. În logica lui Rus şi a bunului său prieten Vasile Blaga, ar rezulta că România are o populaţie de peste 23 milioane de locuitori, dacă la cifra susţinută de ei se adună şi populaţia între 0 şi 18 ani. Ioan Rus nu este vreun prost, ştia foarte bine ce face prin acea declaraţie. Se vedea din avion că unicul punct decisiv al întregii operaţiuni a referendumului este cvorumul. Declaraţia lui premeditată a mărit la maximum posibil pragul de validitate, servindu-i impecabil lui Băsescu şi lovind USL din interior. În acest fel devin tot mai credibile speculaţiile potrivit cărora condiţia pusă de Băsescu pentru desemnarea lui Ponta ca premier a fost numirea lui Rus la Interne. Dacă era loial proiectului politic al demiterii lui Băsescu, fostul ministru de Interne trebuia să-şi focalizeze întreaga inteligenţă pentru găsirea de soluţii care puteau contracara condiţia abuzivă a cvorumului. Problema se afla în curtea sa, chiar dacă ea trebuia să fie în atenţia tuturor strategilor improvizaţi ai USL. În locul unui asemenea efort, Rus a îngropat din faşă orice tentativă a Guvernului de a restabili adevărul listelor electorale. După aceea, a şi caricaturizat subiectul, vorbind despre mini-recensământ, despre 3 secunde la uşa omului şi despre nea Vasile recenzorul. A dat, astfel, alt tip de muniţie lui Băsescu, oferindu-i acestuia prilejul să ridiculizeze public decizia Guvernului de a răspunde solicitării iniţiale a Curţii Constituţionale. În sfârşit, în aceeaşi serie de lovituri laşe, Ioan Rus pleacă din MAI – poate şi din PSD – înfigând încă un cuţit în spatele alianţei politice care-l pusese ministru cu afirmaţia că a suferit presiuni din partea... preşedintelui interimar, Crin Antonescu! Răstălmăcirea este grosolană şi sub nivelul de onestitate pe care-l pretinde Ioan Rus. Toată lumea a văzut cum cel care l-a ameninţat direct cu puşcăria a fost Traian Băsescu, nu Crin Antonescu! Este nedemn pentru un om care vorbeşte cu gura plină despre onestitate şi corectitudine să opereze cu astfel de mistificări. Poate că îi este teamă că va păţi ca Adrian Năstase, aşa cum Băsescu i-a şi ameninţat vineri, pe el şi pe chestorul Manoloiu. Acesta deja a fost chemat, ieri, la Parchet, procurorii conformându-se urgent comenzii politice a lui Băsescu. Frica este un sentiment uman şi de înţeles, Rus putea să dea bir cu fugiţii, dar fără să împroaşte cu noroi în alţii şi să mai vorbească despre lege şi onestitate. Ioan Rus se poate aureola, deja, cu două trofee rarisime: debarcarea lui Ion Iliescu de la conducerea PSD, în 2005, şi o contribuţie decisivă, acum, la tentativa de repunere a lui Traian Băsescu în funcţie. Suficient pentru o glorie tristă în partidul pe care „l-a lucrat“ atâţia ani, de la distanţă, dar, poate, strălucitoare pentru alţii.
Ameninţări directe cu arestarea, precum cele lansate de Traian Băsescu la adresa primarilor, funcţionarilor statului, votanţilor la referendum şi membrilor Guvernului, nu se întâlnesc nicăieri în lumea democratică. Nici măcar Ceauşescu n-a îndrăznit să facă aşa ceva. În patologia bolilor psihice, bolnavul n-are conştiinţa propriei sale suferinţe. Cel care se plimbă prin curte şi se crede Napoleon e convins că este Napoleon. Când Băsescu vorbeşte despre lovitură de stat, el chiar crede că a fost lovitură de stat. Noi considerăm că delirează, căci nimeni normal la cap nu consideră că a fost vorba despre aşa ceva, dar el asta crede. Însă nimeni care se pretinde lucid şi raţional nu trebuie să ia în derâdere spusele lui Băsescu despre puşcării şi condamnări. Cu atât mai mult cei direct vizaţi. Băsescu nu se plimbă singur prin vreo curte, recitând versete despre lovituri de stat. El se află, încă, la comanda politică a unui aparat de represiune care şi-a legat destinele de Băsescu. Ştiind că vor cădea odată cu el, obedienţii – câţi mai sunt – din nişte instituţii ale statului încearcă să-l salveze cu orice preţ. Altfel nu se explică autosesizările din oficiu pe care, brusc, procurorul general le dispune, exact pe directivele de anchetă lansate public de Băsescu, anume votul la referendum şi actele emise de Guvern. Semnalul către procurori l-a dat încă din noaptea de după încheierea referendumului. „Sunt câteva sute de reclamaţii la vot. Trebuie să li se dea curs pentru a constata dacă sunt şi fapte penale“, indica Băsescu, ştiind că PDL întinsese deja plasa reclamaţiilor penale. Şi Codruţa Kovesi s-a conformat pe loc. În seara de după decizia CCR, nişte procurori, coordonaţi de adjunctul lui Kovesi, Marius Iacob, au descins, nitam-nisam, la sediul AEP, de unde au ridicat în mod cu totul abuziv listele cu votanţi, de la toate secţiile din ţară, cu semnăturile pe ele, în original. Motivul: exact plângerile penale formulate de PDL. La fel au procedat şi în 2004. Recenta arestare a lui Adrian Năstase a avut la origini, să ne amintim, plângerea penală formulată de Mona Muscă, pe antetul Alianţei D.A. A doua ţintă vor fi unii dintre membri guvernului. „Oricine poate fi tras la răspundere, atunci când emite acte normative neconstituţionale, care au ca obiectiv blocarea activităţii instituţiilor statului“, le dădea Băsescu instrucţiuni în direct, la TV, procurorilor, ca să ştie ce au de făcut, în perioada următoare. „Blocarea instituţiilor“ va fi acuzaţia principală în anchetele care urmează, sub infracţiunea generică de lovitură de stat. Se anunţă procese răsunătoare. Maşinăria s-a pornit. Ministrul de Externe a fost deja convocat la Parchet, pentru a da o declaraţie privind „blocarea preşedintelui“ de a merge la Consiliul European de la Bruxelles. Ioan Rus a fost şi el acuzat că ar fi dat ordin chestorului să scrie o adresă „care a blocat Curtea Constituţională“. „N-au înţeles nimic din ce-a păţit Adrian Năstase“, le-a transmis pe neocolite Băsescu celor din USL, ca să ştie ce-i aşteaptă. Guvernul a dat ordonanţe de urgenţă prin care „a blocat Avocatul Poporului“, „a restrâns atribuţiile CCR“, „a decapitat Senatul şi Camera Deputaţilor“. Mai demult, i-a nominalizat pe premier şi pe ministrul Justiţiei, care vor trebui să răspundă pentru semnarea acestor acte normative. Băsescu a nominalizat, sâmbătă, vinovaţii de „afectarea credibilităţii externe, respingerea oricărei şanse de a mai intra în Schengen, devalorizarea leului şi faptul că Guvernul nu mai poate fi un partener credibil pentru discutarea bugetului UE“. Procurorii nu mai au de făcut decât să încadreze „faptele“ în Codul Penal. Atât. Nu-l subapreciaţi pe nebun. Dacă nu este sedat, el este setat pentru asemenea comportamente. Din normalitatea lui, lumea lui şi realitatea lui nu poate fi scos cu argumente. Singura şansă a umanităţii în faţa unui nebun este să se ferească din calea lui. Sau să-l izoleze. Publicat în ziarul AZI de luni, 6 august 2012
La ora când am scris aceste rânduri, rezultatul referendumului nu era cunoscut. Ziarul s-a tipărit înainte de închiderea urnelor. Nu ştiu rezultatul, dar ştiu că această rubrică şi-a făcut datoria. Am dedicat peste 600 de articole apărării acelor principii şi adevăruri care, în cele din urmă, l-au împins în pragul demiterii pe cel care este preşedinte de ţară fără să fi câştigat alegerile pe teritoriul ei. Ce a făcut acest om pentru politica românească şi pentru societatea românească a fost prea urât, prea dureros şi prea trist ca să stăm cu toţii de-o parte. Trăim vremuri care cer o afirmare în câmp deschis a conştiinţelor unei comunităţi, o claritate a opţiunilor şi un avânt al ideilor fiecăruia dintre noi. Trăim vremuri în care timpul reflecţiei se cere împlinit cu timpul faptei înflăcărate, al verbului limpede şi al atitudinii fără echivoc. De aceea am scris la această rubrică, fără întrerupere, din octombrie 2009. Am adunat tot ce am scris într-o carte care are trei volume. Indiferent de rezultatul la referendum, ele vor fi o mărturie peste timp a îndeplinirii unei datorii de conştiinţă. Propaganda din ultimele săptămâni despre „lovitura de stat“ rămâne una dintre cele mai laşe şi mai teribile manipulări din istoria politică europeană. Peste ani, va fi trecută în manualele de diversiune. Poate şi în cele de clinică psihiatrică. O asemenea siluire adusă adevărului, logicii şi bunului simţ este nemaiîntâlnită în lumea civilizată. Lovitură de stat cu vot democratic în Parlament?! Cu vot popular, deschis şi liber la referendum! Cu acceptul Curţii Constituţionale! Cu acces toată ziua şi toată noaptea la absolut toate posturile de televiziune! Cu butoane nevăzute, dar palpabile, către toate serviciile secrete şi uneltele personale din procuratură şi justiţie! Cât de ticălos poţi să fii ca să vorbeşti despre lovitură de stat într-un stat european, în secolul XXI? Cât de paranoia poţi să fii pentru a otrăvi spaţiul public cu asemenea minciună de proporţii colosale? Cât vitriol trebuie să-ţi curgă prin sânge pentru a face rău ţării tale, alertând Europa cu vehicularea unei asemenea aberaţii? Şi minţind Cancelarul Germaniei că procedura suspendării preşedintelui nu este prevăzută în Constituţia României? Cât de neruşinat trebuie să fii ca să spui că sunt comunişti doi oameni care nici n-au fost membri de partid – unul era şi puşti în vremea aceea –, în timp ce tu eşti un fost nomenclaturist securist al regimului Ceauşescu şi ultimul comunist care se mai află în conducerea unui stat european? Cât de nesimţit poţi să fii ca să vorbeşti despre puşcăriabili, în timp ce tu eşti primul puşcăriabil al ţării, având dosare suspendate numai datorită funcţiei şi pe durata acesteia? Cât de tupeist poţi să fii ca, după ce ţi-ai pregătit să preiei pe viaţă o vilă de un lux faraonic, să spui că altul îşi dorea casa aia, asmuţind garda pretoriană să scrie pe pereţi şi pe stradă indicatoare „spre vila lui dottore Ponta“, când vila era amenajată pentru tine? Cât de ticălos poţi să fii ca să minţi despre reducerea atribuţiilor Curţii Constituţionale, când, de fapt, este o revenire la cele pe care această instituţie le-a avut de la înfiinţare? Ca să vorbeşti despre „decapitarea instituţiilor statului“, când aceste instituţii au, bine mersi, conduceri alese democratic, validate de Curtea Constituţională şi care funcţionează în deplină legalitate? Ca să acuzi înlocuirea Avocatului Poporului – care numai al poporului nu era! – un personaj dubios, slugarnic şi mediocru, căruia nimeni nu i-a luat gâtul, ci doar a fost revocat din funcţie, aşa cum legea permite? Ca să-ţi umpli gura morfolind cuvinte despre frauda la o votare care nici nu începuse? Ca să spui că toţi cei care nu se prezintă la urne, votează, de fapt, în favoarea ta? Din ce aliaj poate fi alcătuit un om care gândeşte şi intoxică lumea cu astfel de elucubraţii? În faţa unor asemenea monstruozităţi – şi a atâtor altora de acelaşi tip – mie, unul, mi-a fost imposibil să tac. Cred că mi-am făcut datoria, în pătrăţica de tribună publică de care am beneficiat aici şi în sfera de audienţă pe care am avut-o. Acum, m-aş putea întreba: cui prodest? Toate răspunsurile posibile la această întrebare sunt comprimate într-un comentariu pe care l-am primit nu demult, la editorialul publicat vinerea trecută, şi din care citez: „Mulţi dintre noi au încercat să fie prezenţi pe frontul acestei rezistenţe naţionale, până la urmă, unii chiar cu multe riscuri bănuite. Performanţa dvs. este însă că, în tot acest răstimp, nu aţi încetat să luptaţi pentru demnitate şi linişte socială, pentru confruntarea ideilor şi politica bunului simţ. Poţi să înjuri la colţ de stradă sau să strigi în mijlocul mulţimii cum, la fel de bine, poţi să-ţi verşi năduful privind la televizor sau comentând ceea ce spun alţii. Dar ca să-ţi pui, neobosit, condeiul în slujba unui ideal, asumându-ţi cu bărbăţie şi cu fruntea sus atitudinea jurnalistică, este nu doar o chestiune de onoare ci, mai ales, de caracter“. Dacă mai sunt oameni care gândesc astfel şi, mai mult decât atât, au curajul să şi spună ce gândesc, înseamnă că n-am pierdut timpul degeaba...
