Subiectul referendumului de duminică nu este Traian Băsescu, ci poporul român. Lumea civilizată va privi spre ţara noastră având interes nu faţă de rămânerea sau plecarea lui Băsescu, ci faţă de modul de reacţie al electoratului. Băsescu este oricum un partener expirat pentru străinătate. Contribuţia lui intelectuală la marile politici europene este nulă. Prestigiul personal este derizoriu. Am putut vedea cu toţii cum bănănăia pe coridoarele instituţiilor de la Bruxelles, fără să-l bage cineva în seamă. Niciun alt şef de stat din Uniunea Europeană nu s-a aflat în situaţia penibilă de a se vedea suspendat de două ori(!), în timpul a două mandate succesive. Acest lucru dă de gândit liderilor europeni. Prima suspendare putea fi considerată un accident, dar probabil că şi prin Europa e valabil proverbul că, dacă ţi se spune de două ori că eşti beat, mergi să te culci. UE nu stă în drum de soarta lui Băsescu. În comunitatea europeană, schimbarea şefilor de guverne şi de state este un lucru cât se poate de normal. Instituţiile merg înainte, indiferent cine se prezintă, periodic, la poza de familie. Refendumul de duminică are importanţă pentru cancelariile europene doar prin modul în care poporul român se va manifesta în această nouă situaţie limită pentru soarta sa. Poporul român a avut, în ultimii ani, reacţii dintre cele mai contradictorii, stârnind, adesea, curiozitatea lumii întregi. Revoluţia din decembrie 1989 a reprezentat un apogeu de radicalizare, ce va rămâne de referinţă în psihologia mulţimilor. Un asemenea moment era de neimaginat pentru cei care credeau că mămăliga nu explodează niciodată. Acelaşi popor avântat a avut, însă, o reacţie bleagă după adoptarea măsurilor de austeritate impuse de Traian Băsescu, în 2010. Deşi acele măsuri erau fără egal în Europa, ca duritate şi consecinţe, românii au primit lovitura aproape resemnaţi. În alte ţări europene, care adoptau măsuri de austeritate mult mai blânde, populaţia fierbea. La noi se dansa pinguinul, pentru că încă nu ajunseseră fluturaşii de salarii... Iarna trecută a fost un alt moment care a atras atenţia lumii. În peste 60 de oraşe şi municipii, lumea a ieşit spontan în stradă, scandând peste tot aceleaşi lucruri: demisia lui Băsescu, demisia guvernului şi alegeri anticipate. În pofida frigului şi a viscolului, protestele au durat câteva săptămâni, până când Băsescu l-a sacrificat pe Boc. Acum este un nou prilej de testare a maturităţii în democraţie a poporului român, chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni cardinale. Opţiunea este între perpetuarea climatului de tensiune socială, creat de un regim corupt şi abuziv, întruchipat şi protejat de Traian Băsescu, sau, dimpotrivă, de reorientare a ţării spre valorile democratice şi de solidaritate socială, absolut necesare într-o perioadă de criză. Poporul român are de ales între a-şi pansa rănile dureroase redeschise de acest preşedinte, după ce abia se vindecaseră în urma traumelor din anii ‘90, sau, dimpotrivă, de a continua să se complacă într-un mediu conflictual, agresiv şi securistic. Interesul Europei faţă de rezultatul referendumului nu este, prin urmare, pentru soarta lui Băsescu, ci pentru soarta poporului român. Prezenţa la vot va exprima nivelul de conştientizare a alternativei cruciale în care ne aflăm. Dincolo de antipatia subiectivă a unuia sau altuia faţă de personaj ori de „răzbunarea“ multora pentru că le-a tăiat salariul şi pensia ori de alte asemenea motive conjuncturale, românii pot să dovedească în faţa lumii o nebănuită şi superioară capacitate de a-şi înţelege destinul şi de a-l decide, aşa cum a mai făcut o dată, în decembrie 1989. Atunci, Ceauşescu a fost înlăturat de popor prin violenţă, întrucât altfel nu s-a putut. Acum, Băsescu poate fi înlăturat tot de popor, dar cu arma teribilă a votului. Publicat în ziarul AZI de vineri, 27 iulie 2012
Ieri, fostul premier Adrian Năstase a fost dus la Curtea de Apel, deşi era un proces care rămăsese fără obiect, întrucât el renunţase la cererea de a i se întrerupe executarea pedepsei. În tabloul diversiunilor uimitoare la care recurge Traian Băsescu, agăţarea de situaţia lui Năstase este gândită ca o piesă importantă. Provocările au început cu mutarea lui de la Rahova la Jilava. Echipa lui Băsescu spera că PSD ori altcineva din tabăra fostului premier va reacţiona. Figura n-a ţinut şi, atunci, a urmat „scoaterea la aer“ produsă ieri. Dar, nici acum, nimeni n-a răspuns la provocare. În schimb, la intrarea în sala de judecată, Adrian Năstase a fost primit cu aplauze de cei aflaţi pe-acolo. Faptul în sine spune foarte mult. Desigur, n-ar fi exclus ca şi Traian Băsescu să fie primit cu aplauze, la vremea lui, dacă şi când se va afla într-o astfel de situaţie. În seara suspendării lui Băsescu, deţinuţii din Rahova, unde se afla şi Năstase, au reacţionat la unison lovind în gratii şi scandând spre fostul premier: „Excelenţă, ieşi afară!/Că a căzut Băsescu, aseară!“ Astfel de forme spontane de simpatie sunt legate de convingerea tot mai multor oameni că Adrian Năstase este un deţinut politic. Aşa cum au fost atâţia politicieni şi intelectuali de frunte ai ţării în perioada comunistă. Acest lucru nu consolează pe nimeni. Suferinţa celui în cauză este necuantificabilă, dar morala despre marile nedreptăţi judiciare din istoria politică a ţării rămâne valabilă. Lui Adrian Năstase i s-a făcut o mare nedreptate. Judecătorii care l-au condamnat au recunoscut în scris că nu deţin probe directe împotriva lui, dar inculpatul trebuie condamnat, ca să fie un exemplu pentru alţii. Exact ca în justiţia de tip bolşevic. Nici n-ar trebui să ne mire din moment ce – potrivit relatărilor din presă – unul dintre cei doi judecători care au semnat condamnarea, fostă consilieră a şefului DNA, ar fi ofiţer acoperit, trimisă cu misiune direct în completul ce-l judeca pe Năstase, fără să îndeplinească măcar condiţiile legale de numire la Înalta Curte. Iar despre completul de recurs, condus de preşedinta Curţii, lucrurile devin mai clare cu ajutorul lui Băsescu însuşi. Acesta declara public că, pentru a decide şefia ÎCCJ, i-a chemat la o cafea pe doi dintre judecătorii influenţi. Unul dintre cei doi era cel care aproba mandatele de interceptare cerute de procurori. Cea pe care a numit-o Băsescu la şefia Înaltei Curţi a preluat recursul lui Năstase, respingându-i la foc automat toate probele şi trimiţându-l după gratii. (Băsescu poate bea „o cafea“ cu magistraţii, dar Ponta nu, chiar dacă nici nu era prim-ministru la data episodului care i se reproşează.) Acum, Băsescu spune că „nu are deloc mâinile pătate de sângele lui Adrian Năstase“ şi că „greşim atunci când punem sub semnul întrebării deciziile justiţiei“. „Nu are deloc“ – aşa cum nu l-a lovit „deloc“ cu pumnul nici pe copilul de la Ploieşti. Şi de ce să nu punem sub semnul întrebării deciziile justiţiei? De unde această interdicţie sacrosantă a propagandei băsiste de a nu comenta hotărârile judecătoreşti? Până şi Biblia se comentează, darmite nişte decizii ale unor oameni, nu sfinţi. Într-o societate democratică, în care este garantat dreptul la opinie, nimeni nu se poate sustrage comentariilor publice. Probele din dosare pot diferi de percepţia publică asupra lor, dar deciziile judecătorilor nu pot scăpa de judecata oamenilor. Ticăloşia lui Băsescu a izbucnit şi acum, când a bagatelizat neruşinat tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase. „Au luat notă că rănile nu justifică (la prezent – n.n.) sau nu justificau (la momentul respectiv – n.n.) internarea“, a spus Băsescu, marţi seară. Adică, Năstase nu trebuia internat şi nici n-ar mai trebui ţinut în spitalul penitenciar... Aceeaşi răutate nemaipomenită ca a fostei procuroare ceauşiste Monica Macovei, care dă verdicte în numele medicilor, pe care i-a ameninţat cu puşcăria, dacă nu avizau transferul în arest al fostului premier. Ce nemernici!... Publicat în ziarul AZI de joi, 26 iulie 2012
Ţara aceasta trebuie să respire. Balamucul trebuie să înceteze. Avem nevoie ca, luni dimineaţa, să deschidem larg ferestrele şi să lăsăm să intre un alt aer în casele noastre şi în sufletele noastre. Atmosfera pe care Traian Băsescu a creat-o în societatea românească este de-a dreptul irespirabilă. Este un personaj expirat, care a devenit mult prea toxic pentru organismul social şi starea psihică a poporului român. Nu mai are ce spune viitorului acestei ţări. Nu mai are ce spune nici prezentului, în afară de ameninţările cu procurori şi cătuşe, aşa cum a făcut-o luni seara. Acestea sunt singurele sale pasiuni de când a ajuns, printr-un accident al istoriei, acolo de unde trebuie să plece acum, prin votul nostru. Continuă să delireze despre o aşa-zisă lovitură de stat, schimonosind termenii, răsucind paranoic sensul cuvintelor, halucinând aiuritor despre tot felul de conspiraţii. Cu ochii dilataţi de ură şi imaginaţia clocotind de dorinţă de răzbunare, strecurată printre dinţii strânşi, a ameninţat din nou, acum, când i-a sunat ceasul, că, de se va întoarce, pre mulţi va popi el. Că ne aşteaptă acelaşi program prezidenţial al anchetelor penale şi proceselor de exterminare politică a adversarilor, pe care îl practică necontenit de opt ani, fără încetare. Nu ştie să facă altceva. Nu este capabil de altceva. Scandalul, răzbunarea, cătuşele, ascultatul şi urmăritul pe gaura cheii, dosarele penale sunt principalele sale preocupări instituţionale. Acest om este incapabil să gândească altfel decât urât, agresiv, conflictual, răzbunător. Răutatea, ura, agresivităţile de tot felul le are în sânge şi în creier. Codul său genetic îl reprezintă un sadism politic de proporţii. Voluptatea cu care incendiază atmosfera din ţară este plăcerea sa masochistă de căpătâi. Este un om depăşit de propria boală a urii, istovit de setea de răzbunare şi răpus de propria neputinţă de a face bine, de a iubi. Nu poţi iubi pe cineva care nu iubeşte pe nimeni, spunea regretatul Emil Hossu, un fel de memento al acestor zile. N-a iubit niciodată pe nimeni cu adevărat. Dar a fost tot timpul excitat la gândul că poate face rău, că are puteri discreţionare asupra vieţii şi libertăţii unui popor, că poate să afle despre oricine ce vrea, că este mai presus de orice i s-ar putea opune, că poate distruge pe oricine îi stă în cale. Aceasta este agenda de lucru a unuia dintre cele mai sinistre personaje care au putut apărea în viaţa românilor. În urma lui, după opt ani în fruntea ţării, n-a lăsat nimic bun. Nu există un singur gest sau un singur lucru pe care să-l fi făcut de când este preşedinte şi care să poată fi memorat cu plăcere sau cu bucurie de acest popor. Niciodată n-a dat un exemplu de vreun succes al vreunor oameni, de vreo izbândă a cuiva, de vreun lucru bun petrecut în ţara asta. Piesa lui cea mai dragă de pe birou este registrul deschis al puşcăriilor. Iar prin sertare – turnătoriile securiste despre unii şi alţii, rapoarte de urmărire, mape profesionale contrafăcute şi literatura sinistră comisă de procurori. Tot timpul anunţă cine a mai intrat la puşcărie, cine a mai fost condamnat şi cine urmează, „în mod cert“, să fie condamnat, arestări în dosarele FNI şi Banca Agricolă, „vă spun cu siguranţă“, „Voiculescu nu scapă“... Acesta este mediul natural de gândire şi aerul „intelectual“ în care se complace personajul. El nu este preşedintele ţării, el este Inchizitorul şef al naţiunii şi Grefierul unui popor pe care-l consideră neperformant, prost, plin de vinovaţi şi „puşcăriabili“, cuvântul preferat. Câtă răutate se poate aduna într-un singur om? Şi câtă otravă îi poate curge prin vene? Câtă perversitate a răului îi poate bubui mintea? „Indiferenţa este esenţa lipsei de umanitate“, ne avertiza regretatul Emil Hossu. A venit acum un moment să putem demonstra că, dimpotrivă, nu suntem indiferenţi şi că există umanitate în fiecare dintre noi, pe care trebuie şi putem să ne-o exprimăm într-un singur fel, esenţial şi decisiv: mergând, duminică, la vot... Publicat în ziarul AZI de miercuri, 25 iulie 2012
„Nu poţi iubi pe cineva care nu iubeşte pe nimeni!“. Aceste cuvinte tulburătoare ale regretatului Emil Hossu aveau o ţintă morală fără echivoc. Îndrăgitul actor le-a rostit la un miting anti-Băsescu, în luna ianuarie. Întreaga ţară era răscolită şi răsculată de indignare faţă de Băsescu şi şleahta camarilei sale. Emil Hossu, un om admirabil, care era plin de viaţă şi de bunătate, şi-a unit vocea cu aceea a României profunde. Trebuie să fi fost multe acumulări şi dezamăgiri în sufletul său, despre ceea ce se petrece în societatea românească, de n-a mai răbdat şi a urcat pe scena unei adunări populare de protest împotriva regimului. De acolo, a rostit un mesaj doar de un minut, dar cuprinzător cât o bibliotecă: „Libertate! Libertate! Libertate! Indiferenţa este esenţa lipsei de umanitate! Nu poate fi iubit cineva care nu iubeşte pe nimeni!“. Deşi subiectul din propoziţie este cunoscut, aceste cuvinte nu trimiteau neapărat la cineva din exterior, ci la interiorul de conştiinţă al fiecăruia dintre noi. Cel care nu iubeşte pe nimeni nu-şi poate schimba caracterul. Şi nici nu stă în puterea noastră să-i schimbăm educaţia ori comportamentul. Dar stă în puterea noastră să-l schimbăm cu totul de la conducerea ţării. Da, stă în puterea noastră să nu putem iubi pe cel care nu iubeşte pe nimeni. Cuvintele memorabile rostite de Emil Hossu sunt, până la urmă, explicaţia şi soluţia referendumului de duminică. Ele sunt izvorâte dintr-o astfel de miză, sunt legate de această situaţie şi vizau un anume deznodământ. Ele sunt chintesenţa unei opţiuni care trimite nu la personajul în discuţie, ci la atitudinea fiecăruia dintre noi. Pentru că, într-un anume sens, nu Băsescu în sine este tema referendumului, ci voinţa şi opţiunea noastră, sistemul nostru de valori, percepţia şi modul în care vedem situaţia prezentă şi viitoare din societatea românească. Se părea că despre Băsescu nimeni nu prea mai avea nimic de aflat ceva nou. Dar a trebuit să vină referendumul pentru a-i dezgoli ultimele detalii ale caracterului şi pentru a vedea cum arată un maniac de putere, ajuns în faza delirantă a disperării. Elucubraţiile sale de la sfârşitul săptămânii trecute, despre o lovitură de stat „în curs de desfăşurare“, despre faptul că unii „vând ţara“ – nu se ştie cui şi cum –, despre „destructurarea structurilor“, despre „maimuţoi“ şi „paiaţe“ arată halul de degradare la care poate ajunge un om needucat, perfid şi cameleonic, ajuns printr-un accident al istoriei să conducă o ţară fără să fi câştigat alegerile pe teritoriul ei. Problema referendumului nu este la un asemenea personaj toxic, ci la modul în care noi, toţi ceilalţi, ne raportăm la el, la comportamentul şi maşinaţiunile lui, la tertipurile, minciunile şi diversiunile cu care a sufocat societatea românească atâţia amar de ani. Într-o societate debusolată, speriată, înfricoşată, ameninţată, supravegheată, urmărită de un regim politic retrograd, Emil Hossu ne-a lăsat moştenire un îndreptar moral valoros. La o săptămână după ce rostea acele cuvinte memorabile, avea să cadă fulgerat, în locul pe care l-a iubit cel mai mult, scena teatrului. A murit de inimă rea. Tonalitatea caldă şi muzica blândă a cuvintelor sale ascundeau, de fapt, o amărăciune profundă pentru ceea ce se întâmplă în ţară din cauza lui Traian Băsescu. Gestul de a se fi urcat pe scena unei adunări populare împotriva regimului exprimă răbufnirea acestei amărăciuni şi poziţionarea sa morală, fără echivoc, alături de cei mulţi, care împânziseră cu proteste întreaga ţară. Poate că niciodată cuvintele sale nu sunt mai de luat aminte ca acum, în preajma referendumului. Scrutinul de duminică nu este decât prilejul de a spune prin vot adevărul de bun simţ că „da, nu poate fi iubit cineva care nu iubeşte pe nimeni“. După cum indiferenţa de a nu veni la vot ar fi chiar esenţa unei lipse de umanitate şi de înţelegere a situaţiei în care se află un întreg popor. Publicat în ziarul AZI de luni, 23 iulie 2012
Lupta cu Băsescu nu este deloc uşoară. Crocodilul are harponul înfipt în gât, dar loveşte cu disperare din coadă, în toate direcţiile. Animalul pare cuprins de un delir al disperării. Manipularea este colosală, tupeul este fără margini, minciunile de nestăvilit. Suntem în plină operaţiune „Stejar extremă urgenţă“. Sau „Radu cel Frumos“. A fost reactivată brusc o întreagă armată de agenţi acoperiţi care încearcă pe la televizor diversiuni care mai de care mai subtile. Unii zâmbesc şăgalnic de după ochelari, dar nu prea e râsul lor. Alţii duc prin Europa nişte mesaje scrise la Bucureşti, pentru ca aceleaşi texte să ni se întoarcă sub antet de acolo, ca reproşuri ale Uniunii Europene. Lansarea la Bruxelles, de către o jurnalistă româncă aflată la misiune, a provocării despre arestarea la Bucureşti a judecătorilor Curţii Constituţionale este doar un exemplu. Lista celor „11 cereri ale Bruselului“, ieşită din poşeta unei foste procuroare ceauşiste, este un alt exemplu. În legătură cu această ofensivă propagandistică, preşedintele interimar a pus punctul pe i, cerându-i lui Băsescu să dea ordin oamenilor săi să înceteze defăimarea României. Răul a fost, însă, făcut. Fiind incapabil să răspundă pentru faptele sale pe plan intern, Băsescu a creat diversiunea de la Comisia Europeană, ca să aibă din ce să sugă în campania electorală. El încearcă cu disperare să devieze discuţia spre subiecte care n-au legătură cu tema referendumului. Când este vorba despre el şi faptele sale, Băsescu aduce mereu în propoziţie pe alţii. El întotdeauna a încercat să-şi mascheze spiritul diabolic şi caracterul infect prin reaua credinţă a altora. În 2009, cerşind voturile pentru al doilea mandat, în loc să vorbească despre ce a făcut, efectiv, în primul mandat şi să prezinte poporului un raport al activităţii sale, speria lumea cu venirea comuniştilor şi cu mogulii care, dacă nu va fi el reales, vor fura sarea şi poşta. Când e vorba să dea seamă pentru faptele sale, vajnicul marinar fuge de pe puntea vaporului şi se ascunde în sala maşinilor, de unde ţipă că pescăruşii i-au luat ciolanul din fasole... Acum afirmă că se bate la referendum doar pentru ca puterea judecătorească să nu încapă pe mâna „puşcăriabililor“. Deşi, nu demult – dacă mai au importanţă contradicţiile la acest personaj –, acelaşi Băsescu afirma că justiţia este ireversibil independentă şi că nimeni, niciodată, n-o va mai putea influenţa. Temerea lui Băsescu este tardivă şi din alt punct de vedere, pentru că – am putea spune – instituţia aceasta deja este încăpută pe mâna unui singur puşcăriabil, care este chiar Băsescu însuşi. El se bate disperat la referendum pentru că aude în creier zăngănit de cătuşe. Iar pentru a vedea cum stăm cu controlul asupra Justiţiei, câteva cifre pot fi sugestive. În perioada 1997-2000, preşedintele Constantinescu a numit 172 judecători şi procurori, majoritatea fiind la vârsta pensionării. În mandatul următor, 2000-2004, preşedintele Iliescu a numit 137 de judecători şi procurori, majoritatea fiind, de asemenea, la vârsta pensionării. Iar în perioada 2005-2009, Traian Băsescu şi Monica Macovei au numit 3.011 judecători şi procurori!... Comentariile sunt de prisos. Pe fundalul războiului informaţional pe care l-a declanşat, Traian Băsescu încearcă să întoarcă referendumul şi să impună, pe toate căile, ideea că plebiscitul nu se referă la el, ci la Patrie, la Europa, la Viitor, la scumpa noastră ţărişoară... La orice altceva, numai la el nu!... Băsescu pretinde că se confundă cu statul, cu ţara, ba chiar cu democraţia însăşi, care este un delicat bibelou de porţelan, pe care suspendarea sa l-a făcut ţăndări. El cică nu se luptă pentru puterea şi libertatea sa, ci face campanie doar ca să lipească cioburile şi să reaşeze vaza în vitrină!... Exact ca în povestea cu butonul 3 de la telefon, a cărui existenţă Băsescu a negat-o ulterior cu seninătate, spunând că avea şi el nevoie, în discurs, de „un buton“ ca să-i poată acuza pe Ponta şi Antonescu, dar dacă-l apeşi, poate răspunde tot el!... De-a dreptul halucinant şi cu totul patologic!...
Rar se poate întâlni o răstălmăcire a realităţii şi o siluire a adevărului ca în cazul aberaţiilor debitate în această perioadă de preşedintele suspendat. Generaţiile majore de astăzi se crucesc. Aşa ceva nu s-a mai văzut pe pământul ţării ăsteia. O excrescenţă toxică apărută din neant a ajuns să sufoce viaţa unei întregi societăţi, să mintă oamenii în faţă, la proporţii colosale, să afirme cu convingere că albul e negru şi negrul e alb. O inimaginabilă avalanşă de ură a fost pornită de acest om şi de uneltele sale, care au ajuns să pună la mezat imaginea şi prestigiul ţării numai ca să se menţină la putere. Traian Băsescu este în faţa celui mai democratic examen cu putinţă din întreaga lume civilizată: referendumul popular. El, însă, vorbeşte despre lovitură de stat şi despre decapitarea instituţiilor, despre cât de răi sunt alţii şi cât de bun este el. Referendumul este o dispută şi o confruntare între el şi popor, nu între el şi adversarii săi politici. Dar Băsescu întoarce pe dos realitatea şi contrapune tot felul de fantasmagorii examenului pe care el, şi nu altcineva, trebuie să-l dea în faţa poporului. Băsescu are de dat seamă poporului despre faptele sale şi nu despre ceea ce insinuează el că ar face şi ar drege adversarii săi în viitor. El – şi nu altcineva – trebuie să explice, de pildă, poporului de ce în toată campania din 2009 a minţit că am ieşit din criză, pentru ca, după câteva luni, să dicteze tăierea pensiilor şi salariilor. Tace cu laşitate despre toate relele pe care le-a făcut societăţii româneşti, încercând, în schimb, să bage pe gâtul poporului prezumtive gânduri rele ale adversarilor politici. El nu vorbeşte despre realitatea faptelor sale, dar face nesfârşite procese de intenţie, care mai de care mai aberante, adversarilor politici. În loc să-şi explice faptele, Băsescu le spune acestora să ia legătura prin telefon cu cel mai cinstit om de pe lume, care deţine adevărul absolut şi care nu minte niciodată. Disperarea pentru pierderea puterii îi face pe unii să-şi piardă minţile. Comportamentul lui Traian Băsescu a atins patologicul. Altfel nu se poate explica spectacolul uluitor de minciună şi imaginaţie bolnavă pe care-l face la fiecare apariţie publică. Elucubraţiile pe care le debitează nu se mai încadrează în manipulare sau diversiune. Limitele de raţionalitate ale oricărei dispute politice au fost depăşite cu mult. Manualele de campanie sunt prea strâmte ca să cuprindă ce zice şi ce gândeşte acest om. A ajuns la stadiul în care afirmă că el reprezintă întruchiparea democraţiei! Mai mult decât atât nu se poate... Are o coerenţă maladivă în susţineri, numai că susţinerile sale sunt ale unor aberaţii inimaginabile pentru o minte normală. Una dintre ele este despre pericolul „restauraţiei“. Afirmă fără pic de ruşine că el este întruchiparea democraţiei pe pământ, pericolul pentru ţară fiind, de fapt, „restauraţia“ anului 2004! Adică a anilor în care Crin Antonescu lupta alături de el împotriva lui Adrian Năstase şi când Ponta abia deschidea ochii spre politică. Se spune că Dumnezeu, când vrea să te piardă, îţi ia mai întâi minţile. Episodul cu butonul 3 va rămâne nu în antologia campaniilor electorale, ci mai degrabă în bibliografia comportamentelor deviante. Datoria lui este să vorbească despre halul în care a adus ţara şi viaţa oamenilor, nu despre butoane care fac legătura telefonică direct cu Dumnezeu sau cu Mefisto. Afirmaţia că are el un telefon cu 12 butoane, din care fix la al treilea – nu se ştie, din stânga sau din dreapta – răspunde un om care ştie adevărul absolut despre ţară şi popor este nemaiîntâlnită şi nemaiauzită din gura vreunui şef de stat. Exceptându-i pe cei care, în anumite stabilimente, se plimbă prin curte şi pretind că sunt Napoleon... Publicat în ziarul AZI de luni, 16 iulie 2012
