In perioada rapoartelor şi interviurilor triumfaliste despre activitatea SRI, o ştire scurtă se strecoară alene pe sub uşile atenţiei publice: Dinu Patriciu a câştigat procesul cu SRI, primind daune de 50.000 lei. Nu au importanţă nici suma despăgubirii, nici numele despăgubitului, chiar dacă nu oricine are forţa morală, capacitatea de a rezista la presiuni şi resursele financiare necesare unui asemenea proces. Potrivit unor agenţii de presă, banii au fost deja viraţi în contul omului de afaceri, cu speranţa că oala va fi repede acoperită, iar liniştea se va aşterne peste acest fapt deosebit de grav. Câştigarea unui proces împotriva sistemului şi regimului actual este un fapt cu totul excepţional. Gestul de a da în judecată o maşinărie precum a SRI este cel puţin temerar. Apoi, este de salutat şi curajul judecătorilor. Atât prima instanţă sesizată, Tribunalul Bucureşti, cât şi celelalte două, Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au constatat că interceptările telefonice realizate de SRI au „caracter ilicit, iar fapta a fost săvârşită cu vinovăţie“. Nu ştiu dacă acţiunea lui Dinu Patriciu are valoarea unui precedent. Este suficient, deocamdată, că a developat un mecanism pe care oficialii regimului îl ascund sub preş. Cu o săptămână în urmă, în prezenţa lui Traian Băsescu, a avut loc şedinţa anuală de bilanţ a SRI, dar episodul acestui proces pierdut şi situaţia ca atare nu şi-au găsit loc nici măcar într-o frază. Procesul a început la jumătatea lunii februarie a anului 2007, când avocaţii lui Dinu Patriciu au depus la Tribunalul Bucureşti o plângere împotriva SRI cu privire la interceptarea timp de mai mulţi ani a convorbirilor telefonice purtate de omul de afaceri, acuzând „încălcarea gravă, repetată şi iresponsabilă a legii procedurale în vigoare, respectiv a Codului de procedură penală şi a Legii siguranţei naţionale“. Avocaţii reclamantului au susţinut că SRI nu a acţionat în cazul interceptărilor ca un organ administrativ, ci instituţia a fost cea care a cerut autorizarea interceptărilor de către procuror. Conform legii, procedura este exact inversă – magistraţii fiind cei care ar trebui să apeleze la suportul „tehnico-operativ“ al SRI, pentru urmărirea unor persoane, în cazul unor motive temeinice prevăzute de lege. Dincolo de frazele eroice la bilanţ ori de eseurile televizate despre „informaţie şi cunoaştere în lumea contemporană“, abatajele politice subterane ale SRI duduie din plin. Sub regimul Băsescu, supravegherea oamenilor a devenit o politică de stat, la proporţii şi cu metode infinit mai rafinate faţă de perioada ceauşistă. Băsescu nici măcar nu se mai sinchiseşte să salveze aparenţele de democraţie şi ameninţă în clar, chiar de la tribuna şedinţei SRI: „Niciun om politic, sau din justiţie, sau din orice altă activitate, chiar din sectorul privat, nu mai poate sta liniştit pentru că statul român şi-a dezvoltat capacităţi de culegere de informaţii care fac puţin probabilă comiterea de infracţiuni“. Până să constate Băsescu cine comite infracţiuni şi cine nu, ne urmăreşte pe toţi, ca să fie sigur. Din cauza asta a pierdut SRI procesul cu Patriciu. Din cauza asta, în pereţii birourilor vicepreşedinţilor de la CJ Iaşi s-au descoperit camere video puse ilegal. Nimeni n-a explicat şi nici n-a răspuns pentru asta. Recent, în sertarul de la biroul unei funcţionare de la Casa de pensii din Braşov se găseşte un microfon şi toţi dau din umeri. SRI nu va recunoaşte câtu-i hăul implicarea în asemenea operaţiuni. Dar atunci are obligaţia să se ocupe şi să anunţe cine se ocupă de aşa ceva. Aşa cum, periodic, anunţă cine se ocupă de fraude informatice, de pildă. Până atunci, să luăm aminte la spusele prim-vicepreşedintelui partidului de guvernământ, un om care nu se joacă cu vorbele, potrivit căruia trăim într-un stat poliţienesc, în sensul de securistic. Iar procesul câştigat de Patriciu dă la o parte doar un colţ mic din vălul gros care acoperă, într-un astfel de stat, îndeletnicirile principalului aliat politic al lui Băsescu. Publicat în ziarul AZI de luni, 2 aprilie 2012
Demisia lui Sorin Frunzăverde din PDL a fost o demisie de principiu, nu din oportunism. El ar fi fost reales în orice condiţii în fruntea Consiliului Judeţean Caraş-Severin. Cauzele demisiei sunt strict principiale şi decurg din concluziile la care Frunzăverde a ajuns privind răspunderea partidului său pentru situaţia generală din ţară. Din acest motiv, gestul lui Frunzăverde a provocat reacţia dură şi defularea multor lideri din PDL, care ne-au putut arăta, la nervi, ce caracter au şi care mai e atmosfera prin acest partid. Declaraţiile pedeliştilor au aruncat o lumină dinăuntru asupra unei zone tenebroase din politica românească reprezentată de PDL. Sorin Frunzăverde n-a incriminat oameni, ci situaţii. A sintetizat calm, dar în termeni simpli şi duri, halul în care a ajuns societatea românească sub guvernarea lui Băsescu şi a partidului din care face parte. Din cauza acestora, România de astăzi este un stat securist, în care „ne e frică să vorbim la telefon“; un stat recentralizat „mai rău ca pe vremea lui Văcăroiu“; şi un stat în care dinamitarea oricărei forme de dialog politic şi de solidaritate socială este ridicată la nivel de politică naţională. În aroganţa care-l caracterizează, PDL n-a suportat aceste adevăruri, spuse (frunză)verde-n faţă. Reacţiile au fost deplorabile. Ele exprimă nu doar lipsă de luciditate, ci şi lipsă de caracter. Sub aspectul demnităţii, disperarea fără seamăn i-a adus pe mulţi lideri ai PDL la genunchiul broaştei, ca să invoc o vietate ce le e dragă unora de pe-acolo. Declaraţia lui Boc despre trădarea lui Frunzăverde nu se deosebea cu nimic, prin tonul şi absurdul argumentaţiei, de un alt discurs similar, despre trădătorul Milea. Inspirată de modul lui Băsescu de a reacţiona şi de a prevesti răzbunări, declaraţia lui Boc este în vădit contrast cu pledoaria lui Frunzăverde pentru normalitate. De aceea a devenit imposibilă convieţuirea. PDL nu poate supravieţui într-o stare de normalitate, pentru că a ajuns şi se menţine la putere prin anormalitate. Frunzăverde este un adept al reinstaurării normalităţii. PDL nu suportă normalitatea pentru că n-o suportă şeful său suprem, de la Cotroceni. Hrana lui Băsescu sunt dihonia, suspiciunea, insinuările, ameninţarea, diversiunea, informaţiile oculte de la servicii, manipularea. Aroganţa faţă de cetăţeni, dispreţul faţă de adversarii politici şi suficienţa faţă de propria nemurire sunt „valorile“ pe care le-a imprimat în comportamentul întregului PDL. Convingerile lui Frunzăverde sunt într-un sens exact opus. „Cred că există, la nivelul clasei politice, nu în toată, resursa necesară de a institui un dialog real între Putere şi Opoziţie, pentru a reaşeza România în normalitate, într-un dialog care nu mai există de mult. Repet, în condiţiile în care există resurse umane pentru a avea o altă abordare, pentru a reabilita inclusiv imaginea Parlamentului, putem construi, prin dialog, o Românie normală, care să iasă din sărăcie şi să renunţe la starea de stat poliţienesc, care sufocă antreprenorial orice iniţiativă. Ne e frică să vorbim şi la telefon, ca să nu mai vorbesc dacă nu suntem ascultaţi ambiental. Nu de presă – vorbesc despre o altfel de ascultare“, afirma prim-vicepreşedintele PDL, aruncând în aer liniştea ciordocraţiei pedeliste. Adevărul cel mai dureros pentru partidul portocaliu rostit de Frunzăverde este acela că rezolvarea acestor probleme nu se poate face din interiorul PDL. Este oglinda usturătoare pe care nr.2 al acestui partid a pus-o în ochii colegilor săi. Dar aceştia refuză să privească realitatea, hăhăie când îi pleacă oamenii de bază şi aplică „planul B“, primit de la Cotroceni – cel al invectivelor, ameninţărilor şi jignirilor la adresa celui pe care, până mai ieri, îl respectau ca pe un ayatolah. PDL scapă într-o veselie de „trădătorul Milea“, preferând să rămână cu vicepreşedinţi ca alde Paleologu-pleaşcă, Baconschi-jacuzzi, Udrea ori alţi paharnici Ulea de-ai Cotrocenilor. Care, în curând, îi vor cânta la parastas. Publicat în ziarul AZI de vineri, 30 martie 2012
Demisia nr.2 din PDL este un pas mare la scara acestui partid, dar, totuşi, unul, nesemnificativ faţă de ceea ce se întâmplă în mecanismele de fond ale politicii româneşti. Anunţul lui Sorin Frunzăverde a ecranat un lucru mult mai important pentru sufocarea acestor mecanisme – şi anume votarea legii prin care demiterea preşedintelui prin referendum devine, practic, imposibilă. Printr-o interesantă coincidenţă, spusele lui Frunzăverde despre statul poliţienesc capătă, prin această lege, o confirmare la lumina zilei. Voi reveni asupra semnificaţiilor acestei demisii tectonice din PDL, dar mai întâi se cuvine să luăm aminte la legea adoptată, marţi, de coaliţia de adunătură. Noua lege încalcă regula potrivit căreia demiterea dintr-o funcţie trebuie să se facă în condiţiile numirii în acea funcţie. Preşedintele este ales cu majoritatea voturilor celor care se prezintă la urne, dar, de-acum încolo, poate fi demis cu majoritatea voturilor celor trecuţi pe liste. Modificarea a dorit-o Băsescu, printr-o cerere de reexaminare. Statistica arată că, de regulă, la alegeri se prezintă mai puţin de jumătate din numărul alegătorilor. Întrunirea unui vot pentru demitere de la peste jumătate din totalul electoratului este, practic, imposibilă. Preşedintele e transformat într-un fel de monarh, sustras oricărui control electiv. Ne putem imagina ce s-ar fi întâmplat dacă o asemenea lege ar fi fost adoptată de majoritatea fesenistă în mandatele lui Ion Iliescu?... Ce iureş de proteste şi ce mânie revoluţionară ar fi aprins înaltele „conştiinţe civice“ ale naţiunii?... Ce reclamaţii flamboiante ar fi făcut alde macoveii, liicenii şi patapievicii pe la organismele internaţionale?... Ce mesaje de punere la punct ar fi trebuit să transmită ambasadorii licuricilor care ne sunt profesori de democraţie şi ne apără de cel viclean?... Băsescu este obsedat de securizarea propriului viitor şi a propriei libertăţi. Nu este suficient că face ordine prin dulapuri, că arde dosare şi că-şi pune deja oamenii săi prin toate instituţiile cu care ar putea avea de-a face. El deja dictează legi pentru propria siguranţă personală. Imposibila demitere prin referendum este doar un lanţ de siguranţă în plus. Anterior, a avut grijă să se blindeze cu un alt filtru, la Curtea Constituţională. Mai întîi a impus în componenţa acesteia, prin vot abuziv, repetat până târziu în noapte, oameni de-ai săi, care să asigure oricând majoritatea. Apoi, cu ajutorul unei proaste inspiraţii a unui senator de la PSD, a modificat legea CCR astfel încât orice hotărâre a Parlamentului – inclusiv aceea de suspendare a preşedintelui – să poată fi respinsă ca fiind neconstituţională. Opoziţia are o imensă obligaţie, dacă va ajunge la putere. Poate că nu va reuşi să majoreze imediat pensiile şi salariile, dar îi este la îndemână să modifice urgent astfel de legi abuzive, făcute în slujba şi la comanda lui Traian Băsescu. Restabilirea echilibrului puterilor în stat nu costă bani şi nu presupune acordul FMI. Există un important electorat non-USL, dar anti-Băsescu. Acest electorat va vota USL nu din simpatie pentru liderii actualei opoziţii, ci cu speranţa că aceştia, preluând puterea, vor purcede la suspendarea şi trimiterea la judecata electoratului a celui care a provocat dezastrul moral şi social din România ultimilor ani. Modificarea Legii Curţii Costituţionale şi a Legii referendumului – în sensul eliminării acelor bariere anti-democratice prin care demiterea preşedintelui a devenit imposibilă – ar trebui să fie priorităţile de program electoral, pe care Opoziţia are datoria să le anunţe încă de pe acum. Înainte de orice. Ar fi un semnal credibil dat electoratului, un angajament, dar şi o speranţă că ţara se va aerisi după schimbarea actualului regim. Portretul necruţător făcut, ieri, situaţiei din România de Sorin Frunzăverde confirmă câtă nevoie este de o astfel de primenire a atmosferei din ţară. Publicat în ziarul AZI de joi, 29 martie 2012
Prezenţa lui Tony Blair la Bucureşti a fost un eveniment deopotrivă politic şi intelectual. Sub aspect politic, vizita este ataşată imaginii PSD. Cu toate acestea, fostul premier britanic n-a venit să facă propagandă electorală sau să-şi manifeste o susţinere explicită pentru actuala Opoziţie. Şi nici să-l înjure pe Băsescu, aşa cum radios constata propaganda cotrocenistă. Mesajul prezenţei lui Blair într-un fief organizat de social-democraţi este unul simbolic, arătând deschiderea reciprocă dintre părţi şi compatibilitatea pe care fostul lider laburist o are faţă de această parte a spectrului politic. Cariera sa doctrinară a fost destul de agitată. La debutul în politică, Blair se descria ca fiind socialist, departe de atitudinea sa centristă de mai târziu. Lui Blair i se atribuie atât meritul, cât şi critica deplasării Partidului Laburist către centrul politicii britanice, sub conceptul de „Noul Labour“. Dar nu marca ideologică este importantă la Blair, ci modul în care a înţeles politica, cea care i-a permis să fie peste zece ani prim-ministru al Majestăţii Sale. Cu victorii la alegerile din 1997, 2001 şi 2005, Blair a fost premierul laburist cu cel mai lung mandat şi singurul lider al acestui partid care a reuşit trei victorii consecutive la alegerile generale. Ultimul mandat şi l-a întrerupt cu doi ani înainte de expirare, sub presiunea unei impopularităţi în creştere pe plan intern şi internaţional. Cum el însuşi afirma – cu umor şi nu prea – la conferinţa de luni seara, la început de mandat, ai popularitate foarte multă şi competenţă mai puţină, dar, spre sfârşit, lucrurile stau pe dos – competenţă multă şi popularitate mai deloc! O altă constatare a lui Blair, mărturisită ca o confesiune, tot luni, a fost că, la începutul carierei sale avântate, când adusese la putere Partidul Laburist, după 18 ani de opoziţie, credea că poate face bine tot timpul, tuturor. Pentru ca, de la un moment dat, să i se pară că nu mai poate face nimic, pentru nimeni, niciodată... Convulsiile unei răspunderi politice intense şi la un asemenea nivel lasă dâre adânci în memoria afectivă, poate chiar şi în psihologia unui lider precum Tony Blair. Prezenţele şi conferinţele sale publice sunt un eveniment peste tot în lume, unde se produc, tocmai pentru că respiră o experienţă fabuloasă, o retorică admirabilă şi o claritate a ideilor mai greu de întâlnit. Luni seara a fost întrebat frontal de Emil Hurezeanu dacă, în lumea actuală şi în criza actuală, mai există diferenţe între stânga şi dreapta politică, sau acestea s-au contopit în „buna guvernanţă“ ori alte asemenea formule dezideologizate. Diferenţe există, dar sunt cu totul altele decât în secolul trecut, a răspuns Blair. Conservatorii (dreapta) pun accent pe managementul guvernării, stânga (progresistă) are în vedere starea vieţii oamenilor şi voinţa lor. O formă a diferenţelor cvasi-doctrinare care se manifestă în prezent – mai ales pe plan internaţional – este aceea între „minţile deschise“ şi „minţile închise“, spune Blair. Cu toată această „suspendare a istoriei“ – cum ar spune adepţii dezideologizării –, Blair a dat un mesaj puternic pentru nevoia de justiţie socială, pe care în mod repetat a evocat-o în conferinţa sa de la Bucureşti ca fiind sursa puterii oamenilor şi a legitimităţii politicilor guvernamentale. În timpul propriei guvernări, Blair a mărit semnificativ cheltuielile publice pentru sănătate şi educaţie, a introdus salariul minim naţional şi taxe pentru învăţământul superior, ca şi destule reforme în relaţiile cu Parlamentul. Modul profund în care fostul lider laburist înţelege justiţia socială a fost ilustrat de un exemplu pe care l-a dat chiar în expunerea sa de luni seara. Evocând reforma educaţiei pe care a promovat-o, Blair a spus că, „dacă o şcoală nu dădea rezultate bune, asta crea o injustiţie faţă de elevii respectivi în raport cu ceilalţi, de la alte şcoli. Nu puteam fi indiferenţi la acest lucru“, a spus, în treacăt, Blair, dezvăluind astfel un lucru simplu, dar de o importanţă colosală: că politica înseamnă atenţie la detaliile din viaţa oamenilor. De aceea doreşte lumea să-l vadă şi să-l asculte şi acum pe Blair. Publicat în ziarul AZI de miercuri, 28 martie 2012
In plin post al Paştelui, am aflat chiar din spovedania publică a celui în cauză, care este mentorul ambasadorului SUA în România, confidentul şi sfătuitorul său de taină. „Când încerc să aflu ce este corect să fac, pentru ce ar fi corect să pledez aici, în România, în ceea ce priveşte reforma sistemului judiciar, ei bine, când iau aceste decizii, când încerc să aflu ce ar trebui să spun ca să vă ajut să îndepliniţi toate aceste lucruri, aici, în România, prima persoană pe care o sun este Monica“, ni s-a împărtăşit – sau, mă rog, spovedit – public, domnul ambasador Mark Gitenstein. Să nu înţelegem de aici că ar fi vorba despre Monica Lewinski, Doamne fereşte! Sau de vreo altă Monica, de prin Departamentul de Stat sau de Justiţie, sau de la vreo altă instituţie de prin frumoasa şi depărtata Americă. Nimic din toate acestea. Este vorba despre Monica Macovei a noastră, omul de lângă noi, jurista de excepţie, sufletul şi creierul anticorupţiei, sora mai mare a procurorilor şi farul călăuzitor al justiţiei române. „Monica Macovei este, pentru mine, inima reformei sistemului judiciar de aici, din România. A fost ministru al Justiţiei aici, este membru al PE, dar cel mai important lucru pentru mine este că ea este mentorul meu“, a declarat ambasadorul SUA, la conferinţa privind reforma sistemului judiciar, organizată în plin centru al Bucureştilor de către Departamentul american de Stat şi de Centrul „Marshall“. Am aflat astfel, în sfârşit, cine este spiritus rector al declaraţiilor şi etalonul de moralitate al directivelor pe care domnul Gitenstein le dă unei ţări ce-ar rămâne pururea dezorientată şi-n bezna ignoranţei dacă n-ar avea azimutul stabilit de domnia sa. Un azimut la înălţarea căruia femeia de omenie, pura între pure şi anticorupta anticorupţilor are un rol de mentor. După această mărturisire, starea de linişte şi siguranţă s-a pogorât ca un abur peste justiţia română. Vorba unui cunoscut slogan publicitar, ar trebui să dormim liniştiţi, mentorul lucrează pentru noi. Credeam că Excelenţa Sa vorbeşte din cărţi, din principii, din „mentoratul“ pe care-l primeşte din cu totul altă parte, să zicem de la Departamentul de Stat. Sau de la CIA. Sau din lectura scrierilor ori zicerilor celebre ale părinţilor fondatori ai Americii. Sau din citirea atentă a propriei Constituţii, sub faldurile căreia îşi exercită mandatul. Ar putea afla de acolo că, de pildă, procurorul general al SUA se alege prin vot universal, în timp ce mentorul Monica a impus ca, în România, desemnarea pe această funcţie să se facă la propunerea ministrului Justiţiei, prin numire de către Preşedintele României, adică integral de factorul politic. În ignoranţa noastră, nerisipită încă de lumina venită de la mentor, credeam că un ilustru ambasador al unei ţări pe umerii căreia se află nu numai soarta lumii, ci şi îngrijorările pentru puritatea juridică a bietei noastre ţărişoare, poate să afle despre cum merge treaba în acest domeniu consultând şi alte surse de informaţii calificate, nu numai ce gândeşte un notoriu procuror ceauşist. Iată că un om care a deţinut această funcţie în fostul regim comunist nu numai că nu este supus unei lustraţii „sui generis“ de către domnul ambasador, dar este chiar înălţat la rangul de mentor indispensabil al reprezentantului celui mai puternic stat al lumii. Acest fapt nu poate decât să ne bucure şi să ne arate cât de deschis, democratic şi neinhibat este sistemul de recrutare prin care oficialii americani îşi aleg mentorii dintre aborigenii ţărilor pe care le colonizează – cu ideile lor democratice, desigur. Venit mai nou prin scumpa noastră ţărişoară, domnul ambasador putea să afle, totuşi, că mai există pe-aici nişte organizaţii profesionale ale juriştilor şi magistraţilor, profesionişti de marcă din domeniul justiţiei, instituţii de prestigiu ale breslei care ştiu mult mai bine decât doamna mentor care sunt provocările, dificultăţile şi preocupările din acest domeniu. Ei sunt nu nişte „monici“, ci ceea ce se cheamă parteneri de dialog instituţional. Chiar dacă nu pot fi apelaţi pentru a da sfaturi. Dar nici pentru a primi. Publicat în ziarul AZI de marţi, 27 martie 2012
Voluptatea cu care Băsescu a relatat cum se va ocupa el, personal, de aducerea în ţară a lui Boldea confirmă cunoscuta sa predispoziţie spre conflict şi înfruntare. Chiar dacă fugarul l-a dezumflat, spunând că se va întoarce de bună voie, Băsescu şi-a făcut numărul. „Îl vom găsi şi în gaură de şarpe“, declara el, eroic, la adunarea SRI-ului. A vrut să arate că ştie exact minutul şi scorul urmăririi lui Boldea de vreun spion al nostru şi să ne anunţe că el lucrează şi noaptea pentru a „declanşa toate procesele“ de recuperare a infractorilor. Constituţional, Băsescu n-are nicio treabă cu derularea unei proceduri de recuperare a unui infractor. Dar nu rezistă tentaţiei. Salivează oricând este vorba despre cătuşe, puşcărie, procurori, servicii... De readucerea în ţară a vreunui tânăr savant de origine română sau a vreunui medic celebru care să facă nişte operaţii mai dificile prin spitalele româneşti nu se preocupă niciodată. Nici măcar nu i-ar da prin minte. Lui Băsescu îi place să fie întâiul inchizitor al ţării. „De ce le e frică nu scapă!“ este motto-ul său de fiecare zi, alfa şi omega felului său de a fi, rugăciunea de seară şi înviorarea de dimineaţă ale unui personaj ce se crede înconjurat de un popor de infractori, de hoţi, de leneşi, de oameni care nu înţeleg nici „reforma statului“ şi nici înalta sa misiune de purificare a naţiei. „Tot mandatul meu am umblat după ăştia să-i aducem înapoi“, spunea el despre Necolaiciuc, Hayssam ori Nicolae Popa. Acestea sunt, de fapt, „trofeele“ şi sursa lui de mândrie nedisimulată. Urmărirea, spionarea, ameninţarea şi diseminarea fricii la proporţii naţionale alcătuiesc dimensiunea culturală şi politică de fond a mandatelor lui Băsescu. Băsescu are o irepresibilă vocaţie spre înfruntare, pe care şi-o slujeşte cu voluptate şi sarcasm, faţă de toţi şi de toate. Faţă de adversarii politici, mai ales, dar şi faţă de cei care i-au făcut servicii sau i-au fost de folos o perioadă, pentru ca apoi să-i arunce ca pe-o măsea stricată. Nu aduc în discuţie comportamentul său în familie, din vremurile când venea în permisie de pe mare. Lovirea copilului de la Ploieşti nu este nici invenţie, nici metaforă. Este doar gestul definitoriu al unui caracter malefic. Nimic nu-i face o plăcere mai mare lui Băsescu decât să anunţe ori să provoace răul celorlalţi. O culme a cinismului a atins-o atunci când a anunţat tăierea salariilor bugetarilor cu 25 la sută şi a pensiilor cu 15 la sută. Şi-a rezervat sieşi plăcerea şi a deciziei şi a anunţării ei, ca pe un ritual punitiv la scară naţională. Scânteierile de ură din priviri când urla, cu ochii ieşiţi din orbite, la Mircea Geoană, demascându-i vizita la Vântu, sunt o altă pagină din cronica prestaţiilor malefice ale lui Băsescu. Cum s-a dovedit între timp, nu exista absolut nicio legătură între infractorul Popa, depistat demult prin Indonezia şi servit la ţanc, drept ofrandă de campanie, şi Mircea Geoană. Alăturarea lor a fost o grosolană diversiune cu scop electoral, care a prins la proşti, dar şi porţia de „savarină“ a unui personaj ce se hrăneşte din răul provocat altora. În cazul lui Boldea, Traian Băsescu s-a băgat în vorbă pentru a-i apăra pe prietenii săi procurorii şi sereiştii, dar şi pentru a-şi arăta „eroismul“ dedicat justiţiei şi dreptăţii, cu speranţa la vreo două voturi în plus. Cele spuse de Băsescu sunt, însă, o nouă cacealma. Toată tărăşenia propagandistică din jurul lui Boldea se spulbera dacă procurorii luau două decizii elementare, pentru care nu era necesar vreun acord al Parlamentului. Mai întâi, puteau să-l trimită direct în judecată, fără să-i mai ceară arestarea. Dacă pretind că au probe pentru arestare, atunci au probe şi să-l trimită în instanţă. Că doar nu-l băgau la zdup nevinovat! Apoi, puteau să emită un consemn la graniţă, cu interdicţie de părăsire a ţării – cum au făcut în cazul senatorului Voicu – lucru pentru care, de asemenea, nu era nevoie de vreun aviz de la Parlament. În condiţiile astea, însă, Băsescu nu-şi mai putea face circul „eroismului“ său de întâi detectiv al ţării. Publicat în ziarul AZI de luni, 26 martie 2012
